Mi-am tras și eu blog

Mesaj către Primăria Sectorului 2

2012-01-27T16:20:00.002+02:00

Am trimis această solicitare prin email Primăriei Sectorului 2. Vă țin la curent dacă primesc vreun răspuns.

Bună ziua,
Am aflat despre inițiativa dumneavoastră de instalare de camere video pe diverse străzi din sectorul 2, în scopul prevenirii criminalității. Sunt profund preocupat de posibila încălcare a dreptului meu la o viață privată, drept consfințit în Codul Civil, art. 71. Doresc să aflu dacă fluxul de date video este înregistrat și stocat, iar dacă da, atunci unde, pentru cât timp și cine are acces la înregistrări.
Vă mulțumesc,
Cătălin Frâncu
http://catalin.francu.com
07xx.xxx.xxx

Jos toată lumea și să fie bine în lume

2012-01-23T23:26:00.000+02:00

Dat fiind că m-am implicat săptămâna trecută în greva împotriva PIPA și SOPA, am avut ocazia să compar două proteste desfășurate concomitent. Nu stau bine nici cu spiritul de observație, nici cu memoria, dar în acest caz câteva concluzii se pot trage și de pe Lună.

Protestele se fac pe lucruri clare. Nu are nicio valoare să ceri „să fie bine în țară” la modul general. Greva împotriva SOPA și PIPA a cerut un lucru foarte clar: nu vrem să treacă proiectele de lege SOPA și PIPA. Greva a obținut, în numai două zile, un prim pas spre victorie: proiectele de lege au fost amânate pentru revizuire.

Protestele nu se fac pentru „jos Guvernul”, ci pentru „Guvernule, fă ce vrem noi”. Dacă transformăm un set de dorințe legitime într-o vendetă împotriva unui set fix de persoane, ne îndepărtăm de la scopul final al democrației: vrem să trăim în libertate, nu să ostracizăm pe cineva. Dacă dorințele protestatarilor s-ar îndeplini astăzi (jos Băsescu, jos Guvernul), România s-ar cufunda în anarhie. Grevele de pe Internet au cerut Senatului SUA să facă ceva, nu să plece.

Protestele se fac pașnic. Incitarea la violență este o idee periculoasă. Am văzut o pancartă cu „angajez lunetist”, ca să nu mai vorbesc de îmbrânceli absurde și atacarea forțelor de ordine. Grevele anti-SOPA au fost un echivalent al grevei foamei. Nimeni nu a cerut asasinarea nimănui, nici măcar într-o țară în care dreptul la exprimare liberă permite acest lucru.

Nu sunt în general împotriva protestului umoristic, dar umorul din Piața Universității este abject („angajez lunetist”), de prost gust („Udrea, chioru și piticu” etc.) și împănat cu greșeli de ortografie („capu lui Băsescu” etc.). Hazul de necaz are șarmul lui, dar prefer oricând o schimbare în bine. Orice încercare de umor distrage atenția de la revendicări. Greva anti-SOPA a fost în general sobră, pentru că pericolul reprezentat de cele două proiecte de lege este departe de a fi distractiv. Numai site-urile de satiră au protestat în același spirit, ca de exemplu The Oatmeal.

Închei cu un exemplu de revendicare: reduceți TVA, măcar până la 15% și ideal la 6%. Este o propunere clară, sobră, pașnică, implementabilă într-o zi și care ar face mai mult bine României decât toate demisiile. Mai am douăzeci ca asta, dacă îi pasă cuiva.

Cum să nu ceri bani

2011-12-16T11:41:00.001+02:00

Azi am primit o scrisoare din partea Societății Române de Radiodifuziune care m-a revoltat atât de tare, încât am reînviat acest blog. Și încă într-o zi când am zece alte lucruri de făcut și numai de asta n-am timp. Dar am hotărât să pun capăt nesimțirii lor.

Codex Publicus este firma din jurul proiectului DEX online. Când am primit plicul pe care scria Societatea Română de Radiodifuziune chiar m-am bucurat. Speram să fie vreo invitație la colaborare, vreo înștiințare despre un proiect cultural, ceva util. Citind însă scrisoarea, m-am enervat groaznic.

În primul rând, nu neg (dar nici nu susțin) că Radio România face emisiuni valoroase. Acest articol nu este o judecată de valoare a produselor Radio România. Acest articol este un protest împotriva unui bun care i se vinde cu forța firmei mele fără ca ea să aibă nevoie de acel bun.

În al doilea rând, mă revoltă insistența statului de ne obliga să finanțăm un model tehnic muribund. SRR spune: uite grila de programe; dacă vrei programul X trebuie să comuți pe canalul Y la ora Z. Acest sistem este un dinozaur care a murit, dar încă nu și-a dat seama că a murit. Viitorul este pe Internet, unde voi putea vedea ce emisiune vreau la ce oră vreau. Nu spun că SRR este pe moarte. Le doresc viață lungă, dar trebuie să migreze spre un model de distribuție în care orice emisiune să poată fi ascultată la orice oră.

Evident, firma funcționează la mine în casă, unde există TV (există și radio, pentru că amplificatorul meu are și receptor radio pe care nu l-am folosit niciodată). Dar niciodată nu am folosit vreun aparat de radio sau TV în interesul firmei. Când mă uit la TV, mă uit ca persoană fizică, nu juridică. Și pentru aia plătesc deja, și până la un punct înțeleg să plătesc.

În al treilea rând, mă revoltă tonul de o obrăznicie nemaivăzută al scrisorii. Este plină de amenințări destul de directe. Îmi bagă legea sub nas, cu litere mari și bold, și îmi amintește că sunt pasibil de pedeapsă dacă nu mă supun. Cum ar veni, mă tratează apriori ca pe un ticălos și mă avertizează: „suntem cu ochii pe tine”. Și toate astea într-un cadru perfect legal. Sistemul este betonat, este samavolnicie cu acte în regulă. Sistemul este de așa natură, încât SRR nici măcar nu îmi poate da mie vreo scutire pentru că am gura mare și le tulbur apele. Statul îi obligă să mă stoarcă de bani.

În al patrulea rând, stilul scrisorii este la nivel de clasa a IV-a cu risc de corigență. Amestecă litere bold, bold majuscule, bold majuscule subliniate, bold italice, italice și normale. Nu folosește deloc diacritice, nu delimitează vizual paragrafele și pune virgulă după titlu. Mai lipsea să o picure puțin cu ceară de trei culori și să o parfumeze. Nu știu ce retardat a compus scrisoarea asta, dar dacă eu eram Constantin Pușcaș, director economic, nu mi-aș fi pus semnătura pe ea.

În al cincilea rând, sunt absolut convins că există modalități de a obține o scutire. Probabil sunt nepractice, probabil trebuie să notarizez un kil de hârtie în fiecare lună, dar legea trebuie să permită scutiri în cazuri excepționale. Despre acestea, însă, șșșșșș! Nici o vorbă.

Și în al șaselea rând... v-ați gândit să veniți la mine cu o vorbă bună în loc de amenințări? Sunt un om, probabil ca mulți alții, care aude de SRR din an în Paști și de obicei atunci când veniți să mă extorcați. Chiar vreți ca asta să fie prima și singura mea impresie despre voi? Nu știu alții cum sunt, dar de la mine sigur ați obține MULT (na, bold, italic și subliniat) mai mult decât 120 de lei pe an dacă v-ați prezenta frumos. Dacă mi-ați spune ce faceți cu banii mei. Dacă mi-ați vorbi despre emisiunile voastre de știri, divertisment, sport și cultură, despre zone defavorizate ale țării unde emisiunile voastre țin loc de școală, despre jurnalismul vostru care este cu o clasă peste cel de la alte posturi. Dacă mi-ați da de înțeles că nu sunt obligat, ci poate doar un pic dator moral, să vă dau niște bani. La o adică, ați putea să vă și căciuliți un pic.

Așa se cer banii, așa se deschid buzunarele. Am trăit în SUA 10 ani și fundațiile de acolo știu să ceară. Sunt un fraier în privința asta: nu pot să spun nu când cineva știe să-mi ceară. Am donat sume mai mari ca asta unor instituții cu misiuni mult mai puțin nobile decât a voastră. Voi de ce veniți cu neobrăzare? Da, sunt obligat de lege să vă plătesc, dar încă nu am făcut-o. Sunt banii mei și vor rămâne ai mei până în ziua în care voi face transferul bancar.

Iar asta nu se va întâmpla prea curând. Cu chestia asta mă lupt până în pânzele albe. Știu, 120 de lei pe an e un fleac, dar e fleacul meu și mă revoltă principiul. Mai bine desființez firma și opresc proiectul DEX online decât să le dau lor vreo lețcaie în condițiile astea.

Vă țin la curent.

Știi că ești un geek atunci când...

2011-05-31T20:59:00.003+03:00

... îți faci gimnastica pe episoade din The Big Bang Theory, apoi ieși să mănânci la un restaurant din cartier cu o revistă Scientific American. Și scrii un post pe blog despre asta.

Ocupat

2011-04-20T22:53:00.001+03:00

Pentru un tip fără serviciu, s-ar zice că-mi găsesc de lucru. :-)

Postat pe Blogger, pentru că Facebook nu vrea să posteze o imagine atât de îngustă. FAIL

Pa, Londra

2011-01-17T18:02:00.004+02:00

Nicio ocazie de a folosi Internetul nu trebuie risipită. :-) Așa că profit de lounge-ul din aeroport ca să-mi admir pozele. Azi ploua mocănește și enervant când m-am trezit, dar când am ieșit din cameră (cu noaptea-n cap, pe la 11) a stat ploaia ca prin minune. Așa încât am putut să mă plimb prin St. James's Park și prin Mayfair și mi-au ieșit multe poze drăguțe. De mâine cică se face soare, așa, ca să mă enerveze pe mine.

Londra forever

2011-01-17T03:56:00.005+02:00

Să nu mă recunosc -- e a treia zi când plec dimineața de la hotel și mă mai întorc seara târziu! Azi am fost la Turnul Londrei, un palat-fortăreață-muzeu construit și reconstruit pe parcursul a 900 de ani. Dincolo de lecțiile de istorie învățate (asedii, incendii, asasinate, încoronări etc.), tuturor ne-a plăcut sentimentul de a te plimba pe un teren imens plin de ziduri, pajiști și fortificații, și totuși de a rămâne în inima unei metropole. Englezii au reușit să facă un muzeu perfect organizat și gemând de informații (săli conservate, armuri, coroane, artilerie, machete, ba chiar și-o toaletă medievală) fără să aducă prea multe modificări complexului.

Singurul aspect odios al Turnului Londrei este bistroul. Mâncarea de acolo a fost groaznică, parcă desprinsă dintr-o carte cu stereotipuri despre englezi: fadă și topită. Poate m-am așteptat eu la prea mult din cauză că am amintiri plăcute de ultimele dăți când am mai mâncat prin bistrouri ale muzeelor (în Argentina, cred).

Am continuat cu o vizită la H&M (doar nu credeați că am venit la Londra să mă cultiv sau să mă văd cu prietenii), apoi o cină cu sushi, apoi niște cidru și palavre. Mâine, cu voia institutului meteo, sper să mă plimb prin Mayfair și St. James's Park, deși prognoza e dezastruoasă; parcă aș fi în Londra.

Oricum, slavă Domnului pentru plecări și pentru întoarceri. Mă bucur și de una, și de cealaltă.

Bezmeticind prin Londra

2011-01-16T02:10:00.004+02:00

Azi am avut o zi lungă. Ca să ne meargă bine, am început pe la 12 cu un brunch (în traducere, o crăpelniță pentru oamenii care dorm până la 10 și se scoală deja flămânzi) cu prietenii de pe aici. Apoi ne-am dat seama că ne-am întins prea mult cu masa și nu mai aveam destul timp să vedem Turnul Londrei, așa că am decis în pripă să mergem la Catedrala Sf. Paul și să urcăm sus în dom. Zis și făcut și nu ne-a părut rău. Domul are o înălțime de 111m și nu se poate urca decât pe scări, iar de sus Londra se vede chiar spectaculos, în toate direcțiile. Sigur, pentru 15 lire mă așteptam să mă ducă cel puțin pe orbită, dar m-am mulțumit cu un morman de poze făcute din dom.

Am (re)văzut și cripta catedralei unde odihnesc cohorte de sirs, lords și ladies, ale căror trăsături comune sunt că toți și-au iubit țara și toți sunt morți. Cripta e o adunătură eterogenă, dar fascinantă, de statui, coșciuge, basoreliefuri, plăci comemorative. Nu ai nici pe unde să calci altfel decât pe morminte. Din criptă se trece, convenabil, direct în cafenea, magazin și toalete.

Am vrut să căutăm bilete la vreun spectacol, dar nu ne-am putut pune de acord (iar faptul că aveam de ales între Lion King și Chicago nu a ajutat). Drept care am hălăduit pe străzile Londrei până seara și am făcut poze pe timp de noapte, care înseamnă că nouă din zece sunt bune de aruncat. Dar atmosfera era frumoasă, parcă tot orașul ieșise să se plimbe.

Spre seară ne-am proptit într-un pub local și am comandat, toți pe linie, fish & chips și bere.

E greu să fii turist!

Londra, din nou

2011-01-14T20:32:00.005+02:00

Se pare că îmi place Londra. :-) Am vrut să schimb aerul câteva zile și, profitând de faptul că am doi colegi din State care sunt și ei în trecere, am dat și eu o fugă de-un weekend. Mi-am pus problema să văd în loc de asta un oraș nou (pentru mine) din Europa, dar mă trage ața aici. :-)

Și nu-mi pare rău. Londra e cochetă și curată ca de obicei. Chiar vorbeam cu un coleg că e un oraș de 7,5 milioane de locuitori, de departe cel mai mare oraș din Europa (restul sunt toate sub 3,5 milioane), și totuși nu se simte; nici urmă de zgomotul, mizeria, cerșetorii și poluarea la care te-ai aștepta. Ce-i drept, e un oraș crescut în general pe orizontală.

Azi am fost la prânz la Google London, unde am mâncat o chestie nouă: friptură de cangur. N-a fost rău, dar nici cu mult mai grozav decât o friptură de vacă. Dar acum sunt un om mai împlinit, știu ce gust are cangurul. :-)

După-amiază am fost la Casa Handel, o casă în care compozitorul a locuit ultimii 37 de ani ai vieții sale. A fost mai mult informativ decât interesant. M-a mirat să aflu că Handel a trăit într-o casă modestă, ca pentru pătura de sus, dar nu aristocratică; eu trăiam cu ideea că Handel a fost mare compozitor de curte și a dus o viață fastuoasă. A avut tot felul de boli (obezitate, un atac cerebral, episoade de paralizie, iar ultimii 5 ani din viață a fost orb); e de mirare că a trăit 74 de ani. Era extrem de prolific. Oratoriul Mesia l-a compus în trei săptămâni.

După ce mi-am pierdut interesul pentru persoane reale, m-am dus la Muzeul Sherlock Holmes. Aici m-am distrat pentru că era la nivelul meu intelectual: avea statui de ceară cu diverse personaje din povestiri, inclusiv cu victime ale otrăvurilor și cuțitelor, iar în salonul principal era un nene care făcea pe Dr. Watson și își juca rolul chiar bine (atât că la început am crezut că și el e de ceară și era să fac infarct când a început să vorbească cu mine).

Aș fi vrut să fac și poze pe străzi, dar vremea n-a ținut cu mine. A cam plouat și a început să se întunece dubios de devreme, înainte de 16:00. Se pare că cele șapte grade de latitudine în plus față de București chiar contează. Dar am făcut câteva poze și la amurg și au ieșit interesante.

Am ajuns la hotel fără niciun strop de noroi pe pantaloni, după vreo două ore de mers pe jos și vreo 5 călătorii cu metroul. Diseară mă văd cu lumea la un restaurant indian. Mmmmm, indian.

De recitit la 31 decembrie 2011

2011-01-01T16:16:00.003+02:00

Ca să parafrazez gluma unui coleg, „De la anul chiar voi fi un om mai bun! Aaaaaa, ia uite, a trecut deja de miezul nopții, ce bine, am un an întreg să lenevesc”.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă scrieți bilete singuri? :-) Cum ar fi când lăsați rufele la spălat, plecați de acasă și vă lăsați un bilet cu „pune rufele la uscat”, ca să nu uitați și să zacă în mașină trei zile (să spunem că asta i s-a întâmplat, ăăăă, unui prieten). Cam același e și rostul acestui post.

2010 nu a fost un an strălucit; a avut bune și rele, am văzut lucruri noi, am învățat, dar sfârșitul face filmul, iar sfârșitul a fost lipsit de glorie. Am tratat haotic, egoist, fără răbdare sau copilăros multe aspecte din viață și asta m-a costat enorm. Nu cred în liste și rezoluții de Anul Nou (din același motiv pentru care nu cred în cărți de self-help), dar pot să încerc să-mi adaug câteva principii relativ ușor de urmat și să sper că pe 31 decembrie 2011 mă voi simți un pic mai împlinit decât pe 31 decembrie 2010.

Un prieten tocmai a postat un articol cu un sfat fantastic de simplu despre productivitate, preluat de la Jerry Seinfeld. (Pentru nevorbitorii de engleză, articolul spune să-ți iei un calendar mare de perete, cu toate cele 365 de zile pe o singură foaie, și să bifezi cu un X zilele în care ai reușit să lucrezi la proiectul tău. X-urile arată bine lângă alte X-uri și sfatul este să te lupți să nu întrerupi lanțul). Exact asta fac acum cu Wii Fit, unde mi-am propus, și am reușit timp de 4 luni, să alerg 30 de minute cel puțin o dată la două zile. Precis merge generalizat la atâtea și atâtea activități de care am nevoie în fiecare zi.

La carieră îmi este mai simplu să îmi cuantific obiectivele. Vreau să lucrez la civvic.ro, un proiect nou prin care, pe termen lung, vreau să ajut la deșteptarea spiritului civic la români. Primul pas, care probabil va dura mai mult de un an, este digitizarea, ierarhizarea și publicarea sistematică a întregii arhive a Monitorului Oficial (vreo 250.000 de mii de pagini de la Revoluție încoace). Și nu vreau să pun un X în calendar decât în zilele în care lucrez trei ore la asta. Am stat în dubiu dacă să-mi cer trei sau patru ore, dar o ștachetă prea înaltă e o invitație la eșec și la frustrări.

Vreau să continui să-mi fac exercițiile fizice. Din septembrie număr pe degete zilele în care am sărit ora zilnică (da, 60 de minute) de exerciții. Și organismul meu îmi mulțumește. Am ajuns în sfârșit, după eforturi de vreo 6-7 ani, la greutatea pe care eu o consider optimă pentru mine, ba chiar mai jos cu vreun kil. E un sentiment mirific să vrei să bagi în tine ca spartul o mâncare bună, să ți se declanșeze reflexul „băi, sunt gras ca un porc, ce naiba”, apoi să-ți amintești „ah, ba nu, chiar îmi permit”. :-) Secretul, în cazul meu, a fost să fac efortul să înțeleg că ziua are 23 de ore, că rutina fizică nu e ceva opțional, ci e ca spălatul pe dinți.

La asta vreau să adaug, sau poate să substitui ocazional, mersul pe bicicletă. Mi-am cumpărat de curând un Cube Hyde (cu butuc intern, woot!) și abia aștept să-l plimb peste tot prin oraș și poate și prin afară. Mi-a intrat microbul mersului pe bicicletă și bine a făcut, pentru că îmi limpezește mintea foarte mult. Ok, uneori aș vrea să pot să și mâzgălesc chestii pe o ciornă în timp ce merg cu bicicleta și mă gândesc la proiectele mele, dar deh, nu poți să le ai pe toate.

Vreau să mă țin de Guitar Hero, acum dacă la The Place a devenit obișnuită seara de joi ca seară de Guitar Hero și dacă tot mi-a adus Moșu' și mie unul. :-) Nu e ceva în care să investesc prea mult, dar acum joc pe nivelul mediu și aș vrea să ajung să joc pe nivelul greu, că mă atrage butonul ăla portocaliu. Am și o chitară reală care adună praful, și mă tentează să încep să studiez și asta, dar nu suficient încât să fac din asta o promisiune.

Vreau să continui să adun muzică de ascultat. De prin 2007 până toamna asta cred că am cumpărat maxim 10 albume noi și e păcat, pentru că e așa mult de explorat și muzica ne aduce atâtea bucurii de durată. Toamna asta, dintr-una într-alta, i-am descoperit pe Propellerheads, Skeewiff, Bobby Hughes, Katie Melua, Tony Joe White, și alți câțiva, care mi-au adus un aer nou după ce mă săturasem de toate albumele mele.

Creșterea personală, din păcate, e mai greu de urmărit cu X-uri într-un calendar. :-( Aș vrea să pot fi mai puțin nonșalant în raport cu oamenii, pentru că am tot călcat pe sufletele altora, fără altă scuză decât că am făcut numai ce-am vrut eu, și nu e bine.

Vreau să învăț să-i ascult pe toți, dar să fac ca mine, pentru că acum sunt divizat: pe unii îi ignor, iar pe alții îi ascult orbește. Și sfaturile sunt bune, dar adesea le urmez chiar și când intuiția îmi spune că nu-mi vor aduce nimic bun (și timpul îmi dă dreptate).

Și vreau să mă strădui să deschid gura atunci când ceva nu-mi convine, să fiu mai puțin împăciuitor cu toată lumea. Atitudinea asta ar fi absolut contrară temperamentului meu introvertit, dar, în rarele ocazii când am făcut așa, mi-a fost întotdeauna bine și i-am ajutat și pe cei față de care am fost sincer. Așa că aveți grijă! :-)

Big Beat

2010-11-23T12:04:00.003+02:00

Poate cineva să-mi recomande o compilație de Big Beat?

E un gen muzical care a început să-mi placă (când au făcut britanicii ceva rău?) și aș vrea să-mi cumpăr o compilație înainte să investighez un artist anume -- de exemplu, știu sigur că nu-mi place Prodigy. Am ascultat albumul lui Propellerheads, Decksandrumsandrockandroll, care are niște bucăți chiar demențiale. Am trecut și prin lista de artiști de big beat enumerați de Wikipedia, dar unii nu-mi plac și îmi e lene să cercetez activ pe YouTube. De-asta aș prefera o compilație mură-n gură.

E o muzică foarte energică, merge bine la un workout. :-) Am ajuns la 8,3 mile / 30 de minute pe Wii Fit Free Run. Știu, e doar un număr și n-are legătură cu realitatea, dar comparativ fac doar 6,0 - 6,5 mile dacă alerg uitându-mă la un serial în loc să pun muzica asta. Nu-i de mirare că au ales-o pentru coloana sonoră din Matrix. :-)

Aș vrea iar anii tinereții / și mintea de acum

2010-10-14T01:56:00.003+03:00

Acum câteva zile am avut o experiență unică, pe care aș recomanda-o oricui, dacă nu ar fi atât de greu de reconstituit în mod intenționat. Mi-am recuperat, din apartamentul copilăriei și adolescenței mele, toate cărțile pe care mi le-am cumpărat în liceu și în facultate, până la 21 de ani. De atunci, am locuit în State și, deși am mai trecut pe la apartament, nu m-am mai uitat cu atenție la cărți.

Este o adevărată revelație, într-un sens foarte amestecat, să vezi o imagine a ta după 10 ani. Am descoperit cu bucurie că am scăpat de unele apucături, dar am și renunțat la obiceiuri bune.

Am trecut de la cărți de beletristică, religie și lucrări ale marilor gânditori români la cărți de știință, SF și Scientific American. Îmi pare rău și totuși nu. Ceea ce am citit ca adolescent m-a ajutat să înțeleg lumea printr-o anumită prismă, dar mă bucur că am adăugat la asta și literatura științifică.
Migrația asta nu a fost un efort conștient. Pur și simplu m-am uitat în altă parte câteva secunde și acum nu mai sunt cine am fost, deși mă recunosc.
Multe din cărțile de atunci nu le-aș mai citi azi. De exemplu, Cioran, Pe culmile disperării mi se pare o carte profund nocivă, mai ales la vârsta adolescenței, care este o vârstă depresivă pentru mulți.
Citeam enorm, citeam o carte la două-trei zile (am regăsit prin arhiva discului meu de acum 15 ani și un fișier în care notam toate cărțile citite). Ce-i drept, citeam și la kilogram; din multe din cărțile citite nu-mi mai amintesc absolut nimic, decât teza centrală (cel mult).
Filozofia mea de viață nu se mai inspiră din Patul lui Procust și din Un veac de singurătate, ci din Seinfeld și din Two and a Half Men. Și să fiu al naibii dacă-mi pare rău.
O minte care absoarbe ca un burete este o armă cu două tăișuri. Se vând atâtea gogorițe pe post de literatură, ceva de speriat. Am descoperit prin ladă cărți despre cât de ticăloși sunt Martorii lui Iehova, cărți care preamăresc mișcarea legionară, cărți de self-help, cărți pseudo-științifice despre alimentația sănătoasă, romane de doi bani și altele. Bine, toate au fost primite, nu cumpărate, și nu le-am citit. Aviz persoanelor cu copii mici.
Am o memorie eidetică în unele privințe și asta mă enervează. Despre majoritatea cărților îmi aduc aminte exact când le-am cumpărat, de unde, de ce am vrut să le cumpăr și cum mă simțeam în ziua aia. Dacă le-am primit și au dedicație pe ele, știu exact de ce le-am primit și ce a vrut persoana respectivă să-mi sugereze fix cu acea carte (evident, la vremea respectivă habar n-am avut).
Pot să număr pe degete cărțile pe care le-am mai deschis și a doua oară, și în general mi-a fost destul de clar că o carte va fi de referință pentru mine, imediat ce am citit-o prima oară. Hrană pentru minte, dacă merită sau nu să ții o bibliotecă.

Am mai recuperat și un maldăr de scrisori, toată corespondența pe care am primit-o eu între 1994 și 1999. Sunt vreo 50 de scrisori și deduc că am și trimis tot atâtea. Incredibil, ce răbdare aveam atunci, și cum ni se părea firesc că timpul trece atât de încet. Într-o scrisoare cineva făcuse o glumă, după care eu i-am răspuns că n-am priceput, după care persoana mi-a explicat gluma în următoarea scrisoare, or asta a durat o lună sau două. Iar astăzi stau cu emailul deschis oricând sunt lângă calculator (adică mai mereu).

Mi-e frică să extrapolez asta în viitor, peste încă 10-15 ani.

Tenor, caut corală (încă)

2010-09-25T19:07:00.005+03:00

Iar se-apropie iarna și-am zis să mai încerc o dată. Dacă cunoașteți vreo formație corală (4-8-12 oameni) de care să mă pot lipi, dați-mi vă rog de veste. Colindele sunt primul motiv care îmi vine în minte, dar sunt disponibil cu orice alte ocazii. Am studiat ceva muzică, am luat pe vremuri la MIT patru cursuri de teoria și de istoria muzicii și am cântat în strană și în cor la bisericile din State unde am mers. Mă descurc ok cam cu orice partitură, mai ales dacă am timp să o studiez un pic. Am și tehnoredactat unele dintre partiturile care mi-au trecut pe sub ochi, aici, aici și aici.

Manifest DEX online

2010-09-22T01:45:00.002+03:00

Uneori, în afară de a face lucruri, este bine și să explici de ce le faci. Am încercat să expunem principiile pe care am construit proiectul DEX online și opiniile noastre despre direcția în care se îndreaptă limba și cultura română în era digitală. Puteți citi manifestul DEX online aici.

„Copyright protection”

2010-09-01T00:10:00.002+03:00

Stallman, 2001, în Copyright and Globalization:

I have to point out that we shouldn't use the term “protection” to describe what copyright does. Copyright restricts people. The term “protection” is a propaganda term of the copyright-owning businesses. The term “protection“ means stopping something from being somehow destroyed. Well, I don't think a song is destroyed if there are more copies of it being played more. I don't think that a novel is destroyed if more people are reading copies of it, either. So I won't use that word. I think it leads people to identify with the wrong party.

Trebuie să subliniez că nu ar trebui să folosim termenul „protecție” pentru a descrie ce face copyrightul. Copyrightul îngrădește oamenii. Termenul „protecție” este un termen de propagandă al companiilor care dețin copyrighturi. Termenul „protecție” înseamnă că oprește ceva de la a fi cumva distrus. Ei bine, eu nu cred că un cântec este distrus dacă există mai multe copii ale sale redate mai mult. Nu cred nici că un roman este distrus dacă mai mulți oameni citesc copii ale lui. Așa că nu voi folosi acel cuvânt. Consider că el îndeamnă oamenii să se identifice cu grupul greșit.

WIN.

Cum fac un câine să dispară?

2010-08-30T11:51:00.002+03:00

Știe cineva cum scap de un câine comunitar care a devenit insuportabil? Sunt foarte dornic de niște sfaturi omenoase, dar și eficace, pentru că am încercat diverse soluții și nu au mers.

Pe stradă la noi, la gardul vecinilor de vizavi, s-a aciuat un câine. El latră în fiecare noapte mai mult sau mai puțin, dar s-au îndesit nopțile în care dorm patru-cinci ore din cauza lui. Cu timpul, i-a intrat în cap că este câinele vecinilor, deși aceștia îl gonesc ocazional cu mătura, și în consecință latră la o parte din oamenii și mașinile care trec (nu toți -- încă nu înțeleg ce algoritm are) și la unii s-a și repezit. În plus, îl suspectez că face și el, deh, ca toate viețuitoarele. Pentru aceste trei motive, vreau să dispară.

Prima oară am sesizat ASPA în ianuarie, prin formularul de pe site. ASPA este firma abilitată oficial de Primărie cu gestionarea câinilor fără stăpân. N-am primit niciun răspuns. Am mai călătorit, am mai uitat de problemă. Acum o săptămână am sesizat din nou ASPA, prin telefon. Nu s-a întâmplat nimic. Astăzi i-am sunat din nou, pentru că problema devine acută, și am aflat că ASPA e în curs de înființare/desființare, că sesizările vor fi procesate începând peste vreo două săptămâni, etc. O să facă Primăria ceva când o să fiu eu fată mare.

Câinele este deja sterilizat; are un jeton galben capsat pe ureche. În plus, am citit temeinic legislația cea mai recentă pe care am putut-o găsi (legea 9/2008) și se pare că eutanasierea nu mai este o opțiune, ci doar sterilizarea și înapoierea câinelui în teritoriu. Ceea ce nu mă încălzește; un câine castrat nu latră mai încet, iar excrementele lui, pulverizate de vânt și ploaie, tot nu au un miros mai parfumat când le inhalezi.

L-am luat la fugă o vreme, știe de frica mea, dar revine mereu. Nu am făcut nimic ca să-i sugerăm că ar fi binevenit la noi în cartier. N-am idee nici ce mănâncă, sincer.

Am încercat să caut asociații pentru adopție, am citit vreo cinci siteuri, dar sunt nefolositoare. Ele trăiesc într-o lume cu zâne, dar problema mea este concretă. Mai toate au o secțiune de adopții, toate oferă animale spre adopție, dar niciuna nu pare să și preia animale spre adopție. Și le înțeleg perfect, probabil sunt suprasolicitate.

Câinele acesta va dispărea într-un mod sau altul, pentru că am ajuns să aleg între mine și el. Nu am nimic cu el, are și el un suflet etc., dar automatismele lui de câine sunt inacceptabile pe strada mea. Desigur, aș prefera să găsesc o soluție omenoasă. Sunt dispus și să cheltuiesc bani; dacă știți de vreo organizație care poate să-l ia și să-l plaseze altundeva, plătesc cu dragă inimă întreținerea câinelui pentru o perioadă oarecare. Sau dacă știți pe cineva care are nevoie de un câine la țară, etc., deși mi se pare barbar să ne mai rezolvăm problemele în stilul ăsta în 2010.

Vă rog mult, fără comentarii înduioșătoare à la Brigitte Bardot despre drepturile câinilor. Comentariile de genul ăsta vor fi șterse. Am o problemă concretă pe care vreau să o rezolv, iar fericirea acestui câine mă interesează, dar este un criteriu secundar. Trăiesc într-o capitală europeană, am dreptul la liniște, am dreptul la opt ore de somn și am de gând să le obțin într-un fel sau altul.

Mulțumesc pentru orice inspirație!

Traducător GNU

2010-08-24T16:38:00.002+03:00

Am început să contribui la traducere în română a paginilor de la site-ul proiectului GNU.

Este o muncă utilă, fiindcă eu cred foarte mult în principiile software-ului liber și în România este încă multă lume care n-a auzit de așa ceva, care nici nu știe că există vreo alternativă la Windows. De asemenea, există mulți oameni care înțeleg complet greșit conceptul de software liber, care îl pun în aceeași oală cu alte categorii de software sau care înghit cu credulitate orice propagandă li se servește despre necesitatea de a avea software privat. Și mă gândesc că, dacă sunt 100 de oameni pe an care nu vorbesc decât româna și care citesc articolele traduse, se cheamă că a meritat efortul.

Deocamdată sunt la faza de început, în care învăț sistemul tehnic folosit. Se numește GNUN și scopul lui este să permită ținerea la zi a traducerilor cu articolul original. Motiv pentru care traducerea nu este direct citibilă ca un articol HTML, ci arată ca un cod-sursă, puțin criptic, pe baza căruia sistemul GNUN generează traducerea citibilă.

Sper ca în câteva zile să înceapă să apară și rezultatele. :-)

Zoso nu mă place :-)

2010-08-14T09:32:00.001+03:00

http://www.zoso.ro/dexonline-ro-spam

Și nu-i place nici să răspundă cu contraargumente la argumentele mele (vezi comentariul 29) în afară de „deci ți-am zis, ești prost”. Argumentul suprem WIN, conversație constructivă FAIL.

Cine seamănă vânt, culege furtună

2010-06-14T09:41:00.002+03:00

Nu-mi place să arăt lumea cu degetul când o duce rău, dar astăzi am să fac o excepție...

Situația la care s-a ajuns astăzi cu pensiile este groaznică. Guvernul ia niște măsuri criminale pentru care nu există nicio justificare și, deși sunt suporter al PD-L (cel puțin când trebuie să aleg între ei și PSD), sunt și eu de acord că au dat-o în bară rău de tot cu măsurile luate.

Dar... așa vă trebuie. Ar fi trebuit să nu ajungem niciodată aici și cândva a stat în puterea voastră să puneți țara pe o traiectorie bună. Ați votat cu curul în 1990, 1992 și 2000, la ce vă așteptați? Ați dat speranța unui trai mai bun pentru o pungă de mălai și un zâmbet larg; mâncați mălaiul acum. L-ați urât pe Rațiu pentru că nu trăise în România și acum vă văitați ce departe suntem de Occident. I-ați aplaudat pe mineri în timp ce ei ne băteau intelectualitatea cu picioarele în burtă, acum fix 20 de ani; celor pe care nu i-ați lăsat infirmi, le-ați dat de înțeles că nu sunt doriți în România. Oamenii s-au conformat. Acum ajutați-vă orb cu orb, căci restul au plecat.

Credeați că peste douăzeci de ani o să vă trăiască altcineva viața? Nu! Uite că am ajuns acolo și tot voi sunteți. Ați lăsat să se întâmple sau chiar ați contribuit la aberații mici și mari timp de 20 de ani, ignorând complet că toate aceste mici abateri se cumulează până divergem complet de la traiectoria unei evoluții normale ca țară.

I fucking told you so.

Între noi și ei, ne aleg pe noi

2010-04-27T15:12:00.003+03:00

În sfârșit se mișcă ceva în privința câinilor fără stăpân, conform Hotnews. E trist, și pe undeva mă doare sufletul că am ajuns la punctul ăsta de vedere, dar nu cred că avem altă soluție. Castrarea este o glumă. Un câine castrat se poate tempera (deși nu e garantat), dar în mod sigur continuă să facă zgomot și mizerie. Plus că, la rata de înmulțire a câinilor, dacă 5% scapă necastrați, populația se regenerează în doi-trei ani.

Sunt curios câtă atenție va primi proiectul de lege și dacă va trece.

Romtelecom Telverde costă cââââââât?

2010-04-27T11:56:00.003+03:00

M-ar fi interesat să-mi cumpăr un Telverde. Adică să plătesc eu când mă sună lumea. În State, echivalentul sunt numerele cu 1-800, care costă cam 5¢/minut, indiferent dacă ești sunat de pe fix sau de pe mobil, eventual cu un plan minim lunar de 2-3$ (nu abonament, ci plan, în sensul că de banii ăia poți vorbi, dar dacă vorbești de mai puțin de 2$ plătești 2$). În România, tarifele Telverde sunt bubuitoare: 33€ doar abonamentul (dacă vrei să îți alegi tu numărul), plus 5€ pentru destinația aleasă. Nu știu care-i ideea cu 5€/destinație. Ce altceva aș putea face? Să redirecționez apelul în eter ca să economisesc 5€? Pe lângă asta, convorbirile costă cam 5¢ dacă vin din rețele fixe sau 13¢ de pe mobil.

Ce-i cu prețurile astea nebune? Și-au pierdut grecii arta de a face comerț? Și, că tot veni vorba, de ce se numește Telverde „serviciu avansat” când orice absolvent de Electronică îți poate face o centrală cu toată funcționalitatea Telverde?

Salta

2010-04-19T02:06:00.003+03:00

Suntem în Salta de vreo două zile. Salta este un oraș de vreo 400.000 de locuitori la 1.100m altitudine, la poalele Anzilor. E frumușel, mare și nu prea, cu o piață mare în centru și multe terase. Și vremea ține cu noi. Fiind aproape de tropice, aici au fost mereu peste 25 de grade ziua, mult mai bine decât în Buenos Aires. Seara e o plăcere să stai la o berică, deși localnicii sunt destul de insistenți, vin mereu la masa ta să-ți vândă ceva (de la un artist chiar am cumpărat ceva, că știa să-ți spună o poveste ca să-și vândă marfa). În rest, ne-au oferit serviciile vreo șase lustragii de pantofi și mulți alți vânzători de nimicuri frumoase, din cele pe care le pui pe un raft și pe urmă le bombăni când ștergi praful.

Ieri am făcut o excursie lungă de tot. Ne-am trezit la 04:45, ca să fim la 05:50 la locul de întâlnire. Ne gândeam că tot orașul o să doarmă, dar aiurea, orașul încă nici nu se culcase. Erau străzile luminate și pline de lume. Autobuzul care ne-a luat era de fapt un fel de camion de safari, cu trape deasupra scaunelor, pe care le-am folosit din plin. Era un Mercedes modificat de un inginer german care a venit la Salta și i-a plăcut așa de mult, că n-a mai plecat. Primul drum a fost către San Antonio de los Cobres („al cuprului”), un oraș minier la 3.750m altitudine. Drumul a fost foarte interesant, printre munți. Pe același traseu există și o linie de tren foarte pitorească, un fel de mocăniță de-a lor. Din păcate, nu ne-am întâlnit cu trenul, pentru că este unul singur pe zi și noi am plecat înaintea lui. Dar i-am văzut efectele: am oprit într-o gară pe traseu unde puținii localnici își desfăceau tarabele cu obiecte artizanale în așteptarea turiștilor.

În San Antonio, ghidul ne-a rugat să nu dăm bani copiilor, ca să nu-i obișnuim să fugă de la școală ca să vină la cerșit. Mai ales, ne-a rugat să nu le dăm dulciuri, pentru că orașul are 5.000 de locuitori, dar un singur dentist. Când am oprit acolo vreun sfert de oră, am fost pur și simplu asaltați de femei și copii care voiau să ne vândă lucruri, de obicei din lână de lamă sau de alpaca: mănuși, ciorapi, căciuli sau împletituri de jucărie. N-am rezistat, am luat și noi câte ceva (chiar erau frumoase).

După San Antonio, ne-am oprit la un cătun numit El Mojón („piatra de hotar”) să luăm prânzul. El Mojón este, mai degrabă, locuința unei familii care stă acolo de 60 de ani. Au tot soiul de acareturi, inclusiv o cămară făcută din sare, care reflectă razele solare și ține interiorul rece. Și-au făcut și biserică, dar preotul vine să slujească o singură dată pe an și atunci fac tot ce au de făcut, nunți, împărtășanii și celelalte. În mijlocul bătăturii era un glob uriaș făcut din sârme, de care stătea legat un telefon celular (probabil singurul mod de a obține un semnal în lipsa semnalului). Iar apa și mâncarea se puteau încălzi, la nevoie, în focarul unei parabole uriașă de metal. În aceste condiții, totuși, am mâncat pe cinste, niște empanadas cu carne de capră și niște chiftele de lamă cu orez.

După prânz, am luat-o spre nord prin podișul andin și am ajuns la o salină de suprafață. Am mai văzut eu așa ceva, dar asta era mare, nene, peste 200 km². Te uitai în toate direcțiile și vedeai numai sare. Și era o lumină, exact ca pe zăpadă. Puteai să cumperi și obiecte artizanale, evident făcute din sare, ceea ce am și făcut. Rămâne să vedem dacă o să le priască în România, unde umezeala e alta (aici în podiș plouă 5cm de apă pe an).

Pe drumul spre casă, am ajuns la altitudinea maximă de 4170m. Așa am făcut eu două lucruri noi și nemaipomenite într-o zi: am urcat prima oară peste 4.000m și am mâncat carne de lamă, tot pentru prima oară, dar sper că nu și ultima, pentru că a fost foarte bună, cam ca oaia, așa.

Am încheiat cu o coborâre de 2000m pe un drum de 22km (n-am mai pomenit pantă de 9% care să dureze atât) și o mică oprire în Jujuy, de unde am mai cumpărat câteva prostii, că deh, turiști suntem.

Mâine iar ne trezim devreme, ne-a plăcut așa de mult că mai vrem o dată, dar în altă parte.

Bizarro World

2010-04-15T06:52:00.002+03:00

În emisfera sudică, colecțiile de toamnă apar în februarie, iar cele de primăvară în august. Or fi cu șase luni înaintea modei sau în urma ei?

În emisfera sudică, în general, ora de vară se aplică din octombrie/noiembrie până în martie/aprilie. Argentina, în particular, nu schimbă niciodată ora; au încercat, dar nu le-a ieșit bine.

În emisfera sudică, mușchiul crește pe latura de sud a copacilor.

În emisfera sudică se văd cu totul alte stele. Carul Mare, Carul Mic și Steaua Polară nu se văd aproape niciodată, aproape de nicăieri.

În emisfera sudică, soarele răsare la est, descrie un arc de cerc spre nord, apoi apune la vest (în emisfera nordică, soarele trece pe la sud). Asta m-a derutat în timpul unui traseu, pentru că, din reflexele dezvoltate în emisfera nordică, mă așteptam ca soarele să fie la sud-vest la 4 după-amiază, când el de fapt era la nord-vest.

În România, șoferii trec pe galben, portocaliu și uneori mușcă și roșul. În Buenos Aires este exact pe dos: șoferii opresc grijulii imediat ce se face galben, iar cei de pe strada perpendiculară pornesc când la ei este încă roșu. O fi și asta de la emisfere?

În emisfera sudică, apa se scurge din veceu rotindu-se exact la fel: într-un sens dictat de geometria vasului și de orientarea jeturilor de apă, nu de forța Coriolis, care este neglijabilă. Ha!

Buenos Aires e în continuare frumos, dar marți și miercuri a plouat mai tot timpul. Așa că, ce să facem, am fost pe la cumpărături. Dar am făcut și lucruri utile; am văzut o expoziție de Steve McCurry, am fost la MALBA (Muzeul de Artă Latinoamericană), am fost la un spectacol de tango la El Viejo Almacen și am făcut câteva plimbări prin Recoleta, un cartier foarte verde, în ciuda ploii. Și între fiecare două activități ne-am oprit la o berică, să nu ne surmenăm.

Argentina ziua a 5-a? Sau a 6-a? Ce zi e azi?

2010-04-11T22:09:00.003+03:00

Ultimele 3 nopți le-am petrecut în Bariloche, un orășel la sud-vest de Buenos Aires, aproape de granița cu Chile, și am avut multe aventuri drăguțe. Într-una din zile am fost la Villa la Angostura, un sătuc pe nordul lacului de unde pleacă tot felul de bărci și trasee turistice. Am luat și noi o barcă de-a lungul peninsulei la sud de oraș și ne-am întors pe jos, 12 kilometri. Toată peninsula este un parc național, botezat Arrayanes după arbuștii pe care îi conține.

Într-una din seri am luat o cină mai dichisită decât de obicei. Mâncarea e bună oriunde te duci, dar în seara respectivă am avut parte și de o servire interesantă. Am făcut rezervare la o pensiune unde am fost aproape singurii clienți la cină, iar proprietarul ne-a gătit după rețetele mamei lui, cu aperitiv, cu desert, cu băuturi, de abia ne-am mai întors treji acasă. În afară de noi șase, mai luau cina un cuplu, dintre care ea lucra la Google. Ca să vezi.

În ultima zi am luat-o mai ușor, am condus de-a lungul unui circuit unde poți să parchezi din loc în loc și să admiri priveliștea. Chiar a fost mai frumos decât mă așteptam, pentru că lacul Nahuel Huapi are multe golfulețe și peninsule și arată splendid de sus (n-am poze încă...). Am fost și cu prietena noastră la un salon de masaj, pentru că își făcuse programare, așa că am avut 90 de minute să admirăm salonul. Avea o concepție artistică deosebită, cum n-am văzut nicăieri în România. Spuneam eu că seamănă Argentina în multe privințe cu România, dar la capitolul ăsta cred că ne-au depășit. N-am văzut la noi designuri așa frumoase ca aici, deși funcțional cam tot aia era, o saună și un salon de masaj.

Aseară ne-am văzut și cu doi prieteni foarte buni -- îi las pe ei să se semneze dacă nu vor să rămână anonimi. :-) Mi s-a părut întâlnirea secolului, pentru că ei bântuie prin toată America de sud și nu m-am obosit să le scriu, că mi s-a părut șansa zero să ne intersectăm. Dar ieri eram prin Bariloche, iar ei au citit postul meu anterior și mi-au dat repede un SMS. Așa că aseară am băgat niște fripturi împreună.

Mă distrează câinii vagabonzi de pe-aici. Sunt foarte mulți, deși nu chiar așa de mulți ca în București. Sunt ceva mai bine educați, dar și ei latră aiurea la te miri cine. Cei din Bariloche erau haioși pentru că se atașau de câte un turist și îl urmăreau până departe, parcă își căutau stăpân. Pe noi ne-au urmărit unii 12 kilometri, întreg traseul din Arrayanes. Dacă îi mai și mângâi, chiar nu mai scapi de ei.

Azi am zburat înapoi în Buenos Aires, unde stăm 5 nopți. Gata, plecăm în oraș. Scuze, sună cam mecanic, dar scriu mereu pe fugă. O să am și poze și atunci o să arate mai bine. :-)

Argentina ziua 1,5

2010-04-09T00:33:00.004+03:00

Am ajuns în Argentina! Am stat prima zi în Buenos Aires, iar azi dimineață am zburat spre Bariloche, unde stăm câteva nopți (după care Buenos Aires din nou, după care Salta, Buenos Aires pentru o ultimă noapte și apoi acasă). E o țară interesantă și aveam o teorie (bazată pe nimic) că seamănă în multe privințe cu România, ceea ce începe să se confirme.

Primul lucru care m-a șocat este cum se conduce aici. Șoferii fac multe tâmpenii, dar diferite de cele din România. Am simțit că trec pe lângă un accident de zece ori în vreo 12 ore. Multe intersecții (în afara centrului) sunt complet nesemnalizate. Încă nu m-am prins cine cedează cui, dar cumva ei se înțeleg (cred că strada mai largă are prioritate, dar nu sunt sigur). În aceleași intersecții lipsesc cu desăvârșire trecerile pentru pietoni. Presupun că asta înseamnă că pietonii au prioritate, dar șoferii nu par a fi de acord.

Mâncarea e bună. N-am încercat încă nimic altceva decât vacă sau miel cu cartofi, dar vă anunț când încerc și altceva. :-) Le frig cam tare, dar dacă ceri în sânge, ți-o aduc făcută mediu spre bine, ceea ce e perfect.

Sunt foarte multe mașini europene în Argentina; e chiar un sentiment ciudat, la capătul opus al Pământului. Și în special, sunt o grămadă de Renault 12, cele care arată exact ca Daciile vechi. Multe din mașini au o sticlă sau un bidon de plastic lipite pe capotă, ceea ce credem că înseamnă că sunt de vânzare (nu ne-am lămurit încă).

La un magazin am făcut diverse cumpărături și vânzătoarea n-a avut rest să-mi dea, așa că mi-a dat o caramea. :-)

În prima seară am fost la un spectacol de tango și a fost drăguț. Erau trei cupluri de dansatori și o orchestră cu cvartet de corzi, pian și acordeon, plus un vocalist (dat cam tare). Andreea spune că a fost cam turistic, în sensul că au cântat numai tangouri celebre. La acel local am făcut două comenzi, una înainte de show și una în timpul showului și de ambele dăți nota ne-a fost scrijelită pe un șervețel, ceea ce mă face să cred că am plătit-o la negru. :-)

Aproape toată lumea vorbește engleză aici. Am fost chiar impresionat, pentru că noi știm spaniolă și nu prea, dar pe oricine am întrebat ceva a știut două vorbe în engleză ca să ne îndrume. Și altceva ce mi-a plăcut la ei e că stau la coadă la autobuz (coadă în formă de linie, nu meeting spontan).

Argentina folosește un format cu trei litere și trei cifre pentru plăcuțele de înmatriculare, ceea ce înseamnă că pot genera 17 milioane de numere într-o țară de 40 de milioane de locuitori. Mi se pare interesant.

Gata, trebuie să fug. Azi suntem în Bariloche și fugim nu știu unde pe o insulă pe lac.

No news is good news

2010-03-15T23:00:00.002+02:00

N-am mai scris de mult, ceea ce înseamnă că nu m-a mai iritat nimic suficient. :-)

În ultima lună ne-am culturalizat. Am fost la două piese de teatru, Inimă de câine (woohoo) și Capra sau cine e Sylvia (d'oh!). Prima mi s-a părut bine transpusă după nuvelă, deși am citit nuvela acum 13 ani și nu mi-o mai amintesc așa bine. Piesa cu capra e ciudată, în sensul că am râs, am glumit, dar în final n-am înțeles care e mesajul. Că zoofilia e rea? Știam deja, că mă uit la CSI.

Am fost și la două concerte. Primul a fost la Ateneu, o pianistă de 16 (!) ani, Adela Liculescu, cu 4 sonate din clasicisim, romantism și simbolism. Dincolo de frumusețea interpretării, este o experiență care te pune pe gânduri, să vezi cum cineva a făcut cu viața lor de 16 ani mai mult decât ai făcut tu în 31. Sigur, egoul meu mă liniștește :-) și-mi amintește că nici eu n-am trăit chiar degeaba, dar oricum, am rămas impresionat. Celălalt concert a fost Tudor Gheorghe la Sala Palatului. A fost reușit, chiar și pentru așteptările mele, care erau ridicate. Ce nu știam despre el este că are așa o limbă ascuțită. N-a uitat să ia în răspăr nicio meteahnă a societății noastre și am avut și senzația (doar vag, așa) că nu-i plac bucureștenii.

Printr-o înlănțuire cursivă a narațiunii, să mă laud și că am început să beau borș. La început am luat o sticlă de la Cora, ca să-mi fac damblaua, dar mi-a plăcut așa de mult, că acum îmi tot cumpăr. Aproape nu mai beau deloc apă și la unele din mese am început să-l prefer chiar și vinului...

În rest, n-am așa multe de povestit și pentru că sunt destul de absorbit în munca la DEX online. Sunt câteva lucruri de nivel înalt pe care le-am tot ignorat de multe luni sau chiar ani și au început să doară. Am adăugat în sfârșit un cache pentru PHP, pentru că loadul pe server ajunsese la 15-20 la orele de vârf și 4-5 noaptea. Sună banal, dar ia încercați voi să recompilați PHP prin SSH cu un load de 5. :-) Și am făcut restructurări mari la cod, pentru că îl scrisesem începând de prin 2003, pe măsură ce învățam și limbajul PHP, și era scris cam cu picioarele. Am vrea să angajăm un programator pentru DEX online, dar nimeni nu s-ar fi băgat să preia codul în starea deplorabilă în care era.

Una peste alta, timpul trece, leafa... timpul trece.

Ba da, unii nu doar zic, ci dau și cu bâta

2010-02-11T23:44:00.000+02:00

(Sursa: ibiblio.org)

Oamenii ăștia votează. Și când nu votează, fac copii care să voteze. Și când nu fac nici asta, scriu comentarii imbecile la articole de bun simț.

I-am promis fratelui meu că pun un link către o asociație pentru prevenirea abuzurilor fiscale în care s-a înscris (și nu de plăcere) și m-am gândit că poate scriu și câteva cuvinte despre asta. Statul român, nemaiștiind de unde să scoată bani, s-a gândit să colecteze un pic de taxe ilegale. A apărut un articol în Gândul despre acest impozit și despre câțiva oameni afectați, articol pe care l-a disecat și Mircea Badea (minutul 07:30). E ceva să vorbească Mircea Badea 5 minute despre tine și să zică de bine!

Subiectul în sine mai e cum mai e: o nedreptate a statului, care colectează ilegal TVA pentru tranzacții imobiliare de la persoane fizice, și retroactiv pe deasupra, și după ce a dat asigurări că nu va face asta. S-au mai văzut abuzuri și slavă Domnului că am intrat în Uniunea Europeană și există instanțe superioare care, după ani de procese, măcar îți dau dreptate.

Ce m-a lăsat înmărmurit, însă, au fost o parte din comentariile de la articolul din Gândul. Vi le recomand, chiar dacă este o corvoadă să le citești (nu oricine înțelege conceptul „după punct se pune literă mare”), dar sunt extrem de grăitoare pentru mine, care chiar mă cred patriot. La mine în cap, când zic „concetățean”, mi se proiectează o imagine cu o mulțime de oameni uniți care iau Plevna, sau ară niște holde mănoase, sau poate mă așteaptă pe la ei pe-acasă să-mi dea pâine cu sare. În realitate, mulți dintre concetățenii mei sunt niște distruși. Comentariile lor variază de la „'re-ați-ai dracu' de americani, ați votat cu Băsescu” până la „în America vă băgau direct la pușcărie și ați crezut că aici vă merge”.

Cum schimbi lucrul ăsta? Cum convingi oamenii să asculte înainte să-și facă o părere? Cum îi faci să nu-i urască din principiu pe cei împliniți, doar pentru că ei înșiși s-au ratat? Cum le explici concepte ca taxele, constituționalitatea legilor, dubla impozitare, separarea puterilor în stat, înainte să le ceri un vot? Căci până la urmă votul lor este egal cu al meu și asta mă neliniștește.

Ubuntu, înger și demon

2010-02-06T13:23:00.000+02:00

Una din ideile mele fixe este că GNU/Linux nu se va răspândi până când măcar una dintre distribuții nu va deveni cu adevărat simplu de instalat, întreținut și folosit de către omul de rând. Cel care vrea un calculator ca să stea pe email și să deschidă bancurile și pozele pe care i le trimit prietenii.

De aceea, mă bucur când se mai ivește ocazia să instalez un sistem nou, pentru că pot să reevaluez situația. Ieri și azi am instalat Ubuntu Karmic pe un calculator nou, un Dell Optiplex. Iată câteva impresii asortate și concluzia mea la sfârșit.

- Am făcut instalarea cu un CD minimal, iar pachetele le-am tras prin rețea. O primă problemă a fost că installerul nu știa să folosească monitorul lat (aspect 16:10). Lățimea era corectă, dar pierdeam căteva linii de text sus și jos. Au fost situații când chiar am avut nevoie să le pot vedea și a trebuit să tot ajustez poziția verticală a ecranului. :-)

- Instalarea a mers (aproape) șnur. Un utilizator simplu ar putea să facă asta fără probleme cu un CD de instalare. Eu am avut un necaz pentru că am instalat pachetele prin rețea și, din nu știu ce motiv, mirror-ul din România avea niște inconsistențe. Am reluat instalarea cu mirror-ul din SUA și a mers perfect. În 30 de minute (la a doua încercare) instalasem un sistem standard cu Gnome, Firefox și OpenOffice, cu user creat, cu diverse setări, cu totul la cheie.

- Am dus calculatorul acasă la prietenul căruia i-am făcut instalarea. Acolo, surpriză: Ubuntu Karmic are un bug, nereparat de trei luni, care împiedică conectarea la rețea prin PPPoE (conexiune cu username și parolă). Soluția "out of the box" a lui Ubuntu este Network Manager, care nu merge. Soluția alternativă (pppoeconf) merge, dar eu nu știam de ea la momentul respectiv. Așadar, am observat pur și simplu că nu se poate conecta la rețea, l-am depanat vreo oră, apoi am plecat acasă.

- Acasă am aflat că bugul este cunoscut și comunitatea Ubuntu este șocată cum Karmic s-a putut lansa cu un asemenea bug grosolan. Am găsit soluții, dar multe din ele erau ciclice, în sensul că îți cereau să instalezi ceva de pe internet ca să-ți meargă legătura la internet. Soluția pe care am folosit-o a fost să rulez pppoeconf ca să mă leg la internet, apoi să instalez o versiune mai nouă de NetworkManager dintr-un repository diferit, pentru că Network Manager este o soluție elegantă și voiam să-l fac să meargă.

- La cererea utilizatorului, am mai făcut diverse modificări care au mers perfect. De exemplu, în maxim 10 clickuri am instalat pachetele de limbă română și acum tot sistemul este în limba română.

- Timpul de bootare este admirabil, cam 40 de secunde de când apeși butonul până când te loghează (automat) în cont și poți deschide un browser. Shutdown-ul este și mai incredibil, sub 10 secunde. Se pare că la partea asta Karmic chiar a depășit cu mult versiunile precedente.

- Sistemul are totuși diverse ciudățenii care îl fac uneori dificil de folosit de către o persoană atehnică. De exemplu, când bag un DVD, îmi apare o iconiță pe desktop. Buuun. Dar, dacă dau dublu-click pe ea, în loc să ruleze filmul, Ubuntu îmi deschide un browser de fișiere, care îmi arată „audio tracks”, „video tracks” și alte informații complet neintuitive.

Concluzia mea este că Ubuntu se aliniază cu alte distribuții care, de ani de zile, sunt mereu „pe cale să” producă un sistem pentru utilizatorii atehnici, dar propriu-zis nu au ajuns încă acolo. Știu că mereu este vorba de câte un bug izolat (cum a fost cel cu PPPoE de data asta), dar, una peste alta, am făcut până acum probabil vreo 10 instalări de Ubuntu și la fiecare din ele a fost nevoie să deschid un terminal, să mă fac root și să cârpesc fișiere de configurare.

Azi noapte am spart 2.500€ la un bar...

2010-01-19T11:41:00.000+02:00

... și nici n-am știut! Noroc că m-a atenționat Valentin Lazea, economistul șef al BNR, într-un interviu acordat HotNews.ro (întrebarea nr. 4):

Impozitarea averilor ce depășesc 500.000 de euro ar afecta maximum 20 de mii de familii cu sume mai degrabă modice. De exemplu, o familie având averea de un milion de euro și la care impozitul de 0,5% se aplică numai la ultimii 500.000 de euro, ar avea de plătit anual numai 2.500 de euro. O sumă pe care „o sparge” într-o noapte la un bar. Altceva este că bogații României nu au dat dovada până acum nici de un miligram de solidaritate socială și că fie și un leu luat lor sub formă de impozite li se pare prea mult.

Sunt atâtea lucruri în neregulă cu o afirmație ca asta, că nici nu știu de unde să încep.

Este o manipulare ieftină a maselor să spui că o taxă afectează „doar” 20.000 de familii. Hai să le luăm toți banii celor mai bogați 10 români. Am strânge vreo 6.000.000.000€ și am afecta „doar” 10 familii, nu? Sau să omorâm toată comunitatea peruană din România. Câți pot să fie afectați, vreo 1000 de oameni? Ce înseamnă cuvântul ăsta, „doar”? Când vorbim de cifre, vorbim obiectiv, fără adverbe subiective care sunt vizibil introduse cu tentă.
Este o grosolănie să susții că o persoană, cu orice avere, mică sau mare, își va sparge 0,5% din ea într-o noapte la un bar. Ce-o să fac, o să sparg câte 0.5% timp de 200 de nopți și pe urmă o să rămân cu zero și mă apuc de cerșit?
Este o perpetuare a unei tendințe îngrijorătoare în România: asmuțirea clasei de mijloc (bine sărăcită de un guvern inept și îndobitocită de posturi ca Realitatea TV și Antena 3) asupra păturii bogate. Li se inoculează ideile că cei bogați (a) sigur s-au îmbogățit prin furt; (b) trăiesc o viață de huzur, cheltuind tot ce au numai ca să se spargă în figuri; și (c) nici n-or să simtă 0,5%, pentru că dă-i încolo de bogătani, de ce să aibă ei și noi restul să n-avem?

Nu sunt împotriva taxelor; taxele fac lucruri minunate, atunci când primești contra lor servicii ca asistență medicală, protecția poliției, adăposturi pentru toți cei care nu și le permit, curățarea orașului etc. Câtă vreme în România există șpăgi, mafie, boschetari, trafic și câini vagabonzi, pe mine n-o să mă convingeți că încă 0.5% va rezolva ceva.

În orice caz, dacă vreți banii ăștia de la un om bogat, vă purtați frumos, la fel ca orice persoană, magazin, restaurant, ziar care vrea bani de la un client: cu respect, îi explicați sub ce formă va fi recompensat pentru această sumă. „Du-te dracu', ești bogat, pierzi nopțile prin baruri” nu se califică drept formulă politicoasă.

De asemenea, chiar presupunând că aș sparge 2.500€ într-o noapte într-un bar, nu văd care-i legătura cu taxele. Cumva România a devenit o țară fundamentalistă și eu nu știu? Care-i judecata de valoare din care decurge că decât să lași un bogat să cheltuiască 2.500€ într-un bar, mai bine i-i confiști ca taxe?

În România s-a încetățenit ideea asta că cine e bogat, este oarecum de vină pentru asta. Ori n-a făcut banii pe căi cinstite, ori are destui și oricum nu-l doare, ori puteam și eu să fiu ca el, dar vezi pe strada mea n-a ieșit niciodată soarele, cert este că într-un fel sau altul avem justificarea să-l hărțuim. Și lucrul ăsta este grav, pentru că știu că în România există și savanți, avocați, ingineri, doctori, sportivi care au făcut o avere mai mică sau mai mare pe căi cinstite. Și poate mai bine îi lași pe ei să facă fapte bune cu acei bani și să dea socoteală în fața lui Dumnezeu pentru cum se achită de răspunderea ce li s-a dat, decât să te găsești tu, marele justițiar Statul Român, să le iei averea, că oricum n-ai nici un plan pentru ea și oricum nu se știe cât din sumele strânse chiar ajung la săracii pământului.

Ani de liceu, când la mate dai de greu

2010-01-12T19:29:00.000+02:00

Duminică s-a stins din viață Ioan Mitrache, profesorul nostru de matematică și dirigintele nostru din liceu. A fost un om deosebit, un profesor bun și cred că noi, cei cărora ne-a fost diriginte, suntem norocoși că am avut ocazia să-l avem și ca mentor, ca formator de caractere. Avea un arsenal deosebit de variat ca să-i găsească fiecăruia din noi coarda sensibilă și să-l motiveze. Mie în particular, când mai luam câte un 8 la vreo lucrare, îmi mai născocea 0.05 de undeva și spunea „bine Frâncu, nota 8.05, cu pomana 9”. Și se asigura că mă simt atât de prost, încât data viitoare nu mai exista să iau sub 10. Și vreme de patru ani nu mi-a convenit că-mi spunea întotdeauna că „informatica e sora mai mică a matematicii”. Mi-a trebuit un master la MIT ca să încep să-i dau dreptate.

A fost un om erudit și citit; în primii săi ani de carieră a predat limba franceză, până și-a găsit un post de matematică. Mai târziu a fost și directorul Liceului de Informatică din București. La înmormântarea lui au venit elevi de-ai săi din muuulte generații, din 1966 și până în 2000.

La revedere, domnule profesor!

D.D.S.-N.

2009-12-24T23:23:00.000+02:00

Am fost colindați și noi zilele astea, de patru grupuri, din care trei au turuit repede „Domn, Domn să-nălțăm”. Parcă acum câțiva ani parcă nu era așa, parcă cei mici depuneau ceva mai mult efort și colindele erau mai variate. E păcat că se sistematizează și colindatul, se reduce la esență, o ia pe panta spre minimalistul „Trick or treat”.

Dar a fost frumos oricum. Kudos Daria, care ne-a aprovizionat cu ciocolățele, că altfel eu eram ca o floare, nici n-aveam ce să le dau.

PSD-ul este ticălos

2009-12-12T03:51:00.000+02:00

Și când spun ticălos, mă refer la faptul că vine cu sofisme ca să păcălească acea parte din electorat care poate nu stă așa de bine cu matematica. Iar exploatarea prostimii se numește, de mii de ani încoace, ticăloșie. Un exemplu, văzut la (pardon) Antena 3, este un domn cu mustață de la PSD care se revoltă că, vezi doamne, în unele secții din Spania a votat un om la 20 de secunde. Înșelătoria, pe care eu sunt convins că PSD-ul o înțelege foarte bine, este că, deși un om nu poate vota în 20 de secunde, totuși 6 oameni pot vota în 120 de secunde. Tot ce îți trebuie sunt 6 oameni care să-i servească în paralel pe alegători, 6 pixuri și probabil vreo 2-3 ștampile și 2-3 cabine. Se numește paralelizare sau pipelining, nu vă faceți că nu știți.

Am o milă adâncă pentru un om care se scoală de dimineața cu gândul că trebuie să-i mintă pe cei mai proști decât el.

Din Londra

2009-12-07T17:33:00.000+02:00

Sunt in trecere prin Londra, am cumparat acces la net ca sa citesc stirile, ca n-am mai rabdat, si mi-au ramas 10 minute, asa ca am zis sa si bloghez ceva. :-)

Bravo Traiane, cam la mustata dar ai reusit. Nu-mi vine sa cred ca 50% din tara traiesc in lumea lor idilica. Vot de blam sa-i dati lu'... mama dumneavoastra, aici a fost vorba a alege intre un comunist sau un presedinte cat de cat normal. In fine, bine ca s-a terminat cu bine.

Daca ne-am ales cu ceva din campania asta, am invatat pe ce surse de stiri si sondaje ne putem baza si care din ele modifica adevarul mai ceva ca-n 1984. Cine are urechi de auzit, sa auda. Si poate de data asta tineti si minte, nu uitati de la mana pana la gura.

Eram mic, dar n-am uitat

2009-12-04T03:35:00.000+02:00

Nu votez cu Geoană pentru că, acum 20 de ani, Ion Iliescu a pregătit trenuri pentru mineri și i-a primit la București cu brațele deschise ca să-i snopească în bătaie pe protestatarii pașnici din Piața Universității, în special pe studenți, pe intelectuali și pe orice oameni cu ochelari, mapă, blugi sau plete. Dacă Geoană îl învinuiește pe Băsescu că „inventează lupte cu trecutul”, atunci este mai prostănac chiar și decât i s-a dus buhul, pentru că ne ia pe toți de amnezici. Ceea ce s-a întâmplat acum 20 de ani nu este, din păcate, o invenție. Eram mic și n-am înțeles pe moment ce vedeam la televizor, dar am ținut minte, pentru că asta fac copiii, și am înțeles mai târziu.

Faptul că pentru PSD candidează un neica nimeni pe nume Geoană mă lasă rece. Chiar dacă n-ar fi marioneta lui Iliescu și a tagmei din PSD, chiar dacă ar fi un om pe picioarele lui, simplul fapt că stă de bună voie în partidul lui Ion Iliescu este, pentru mine, un semn fie de prostie, fie de aviditate de putere mai presus de orice morală.

Sigur, nu cred că o revenire a PSD-ului la putere înseamnă, textual, noi mineriade și noi vremuri de teroare. Dar asta nu din cauză că PSD-ul s-ar fi remaniat, ci doar datorită faptului că vremurile s-au schimbat și că lumea este mai conectată și mai cu ochii pe ei. Nimic nu scuză nici nu schimbă adevărul lucrurilor petrecute în anii '90. Atunci, Ion Iliescu a renunțat la subțirea spoială de adept al democrației și a arătat cât de înrădăcinat este în dictatură și în metodele ei. El a scăpat cu fața curată și a condus România timp de 10 ani pentru că românii... se dumiresc mai greu. Moștenirea lui Iliescu este o plagă, o ciumă, o devastare care se întinde, poate nu la infinit, dar în mod sigur mai departe de 20 de ani, mai ales câtă vreme el este încă în partid.

Dacă aveți de gând să votați cu Geoană duminică, ați face bine să nu-mi spuneți, pentru că am să o interpretez ca pe un afront personal și am să am o părere mai proastă despre voi. Nu cred că a fost vreodată în istoria post-decembristă a României o situație mai în alb și negru decât acum. Un vot pentru Mircea Geoană este echivalent cu invadarea Poloniei de către Hitler.

În San Francisco se mănâncă bine

2009-11-22T04:02:00.000+02:00

Suntem din nou în San Francisco de vreo două săptămâni, și pentru încă vreo două, și nu prea am cu ce mă lăuda, decât că dăm turul restaurantelor pe-aici. Pe unde eram clienți mai fideli ne-au luat patronii la întrebări, că unde am dispărut. :-)

Daria mai și lucrează la o teză printre picături, se mai și vede cu colegii de școală. Eu stau cuminte acasă. :-) Mi-am cumpărat și un telefon nou, un HTC Hero (cu Android pe el, cel făcut de Google) și mă tot joc cu el. A fost cu cântec și cu telefonul ăsta, pentru că am cumpărat versiunea „internațională”, care s-a nimerit să fie tocmai cea de Thailanda / Malaiezia / Vietnam și care avea un sistem de operare foarte slab. Și deci am pierdut cam o noapte întreagă învățând cum să instalez sistemul de operare normal pe el, așa cum l-au intenționat Mama Natură și Google.

Am recuperat și toate episoadele cu care rămăsesem în urmă din serialele mele favorite (Family Guy, Shouth Park, Simpsons, Curb Your Enthusiasm, ceva CSI...). Una peste alta, avem o toamnă grozavă. Doar de vreo două zile încoace suntem supărați că a început să plouă.

Prost nu e cine cere, prost e cine dă

2009-11-10T17:43:00.001+02:00

S-a lansat și în România Call of Duty 4: Modern Warfare, un joc unde mergi și tragi. N-am jucat niciodată genul ăsta de jocuri, nici n-are importanță, dar m-a frapat că prețul oficial e de 180 de lei, adică $63, când în State îl poți găsi pe internet cu $33, sau probabil vreo $40 cu tot cu taxe și cheltuieli de expediere.

Trebuie să fii un imbecil notoriu să crezi că poți salva o paradigmă depășită (cea de a vinde software pe bani) ridicând prețurile. Să nu dați bani pe așa ceva, că atunci observația din titlu vi se aplică. :-) Trăiască torentele.

Ce tipuri de plastic pot să reciclez?

2009-10-26T00:07:00.000+02:00

Încercarea mea de a recicla e tot mai pirpirie. Acum mă izbesc de lipsa documentației pentru București. Am căutat pe internet, dar există foarte, foarte puține resurse. Din câte știu, municipalitatea este cea care decide ce containere să amplaseze și ce ai voie să pui în fiecare container, pentru că în final municipalitatea este cea care colectează aceste containere și le reciclează pe fiecare corespunzător. În special plasticul este parșiv, există zeci de feluri de plastic și, dacă vrei să fii ortodox, nu le poți pune pe toate la grămadă, pentru că nu toate se reciclează la fel.

Pentru San Francisco există zeci de pagini de informații, cam în genul ăsta (dați click și pe „green cart”, că și acolo e interesant). Noi aveam și o fițuică de o pagină pe care o țineam pe frigider și ne uitam pe ea ca să vedem dacă un plastic se putea recicla sau trebuia aruncat.

Știe cineva ce tipuri de plastic pot recicla în clopotele din București? Momentan, nu pun decât sticle de plastic (cum ar fi de apă minerală). Știu că dacă pui tipuri de plastic nepotrivite, poți face mai mult rău decât bine.

Poze noi, dar vechi

2009-10-25T11:55:00.000+02:00

Printr-un efort supraomenesc, având și avantajul că de vreo trei luni n-am mai făcut poze noi, am reușit să ajung la zi cu pozele pe internet. Am publicat tot felul de poze, mai vechi și mai noi, unele destul de frumoase.

Vizita lui Lucian (vara 2009)
Joshua Tree (ianuarie 2009)
Revelion 2009
La biserică (ultima duminică din 2008)
New York (decembrie 2008)
Point Lobos (noiembrie 2008)
Vulcanii Noroioși (august 2008)
Ceremonia de absolvire a Dariei (mai 2008)
Baloane de săpun (aprilie 2007)
Sărbători (decembrie 2006)
Niște dovleci (noiembrie 2006)

Cum să tragi cablu TV

2009-10-19T00:58:00.000+03:00

Repatrierea asta e un izvor nesfârșit de inspirație. :-) Chiar visam să pornesc un blog cu un gând pe zi din perioada asta, dar mă mai gândesc un pic. Pare totuși că am arhisuficient material. Așadar:

Sun la RDS pentru fibră optică. Face o evaluare, semnăm contractul, buuun.
Dacă tot au evaluare, întreb și de cablu TV. Agentul cu care lucrez pentru fibră optică îmi spune că nu au ofertă de TV. Hm, ok, mă gândesc, înseamnă că sunt în aria UPC.
Trec vreo două săptămâni, îmi cumpăr TV, sunt gata să-mi trag și eu cablu, să intru în rândul lumii.
Sun la UPC, UPC-ul îmi spune că nu au deloc acoperire în zona mea. Dubios!
Sun la RDS, de data asta chiar la numărul de suport clienți, o iau deci de la zero. Și ei îmi spun că nu au acoperire pe strada mea.
Mă scarpin în cap, ușor nedumerit, dar, dacă am învățat ceva în ultimele două luni, este că (1) niciodată să nu spui niciodată și (2) numerele de asistență clienți sunt pentru loseri; e mult mai potrivit să cunoști pe cineva, să ai deci așa, o relație.
Întreb pe cineva de pe stradă de la mine, care-mi spune că are numărul băiatului de la RCS, X îl cheamă, care face lucrările în zonă, că-l vede tot timpul pe stâlp.
Îl sun și eu pe X, vine la mine acasă și în 30 de minute am cablu. Analogic. Ocazie cu care am căscat și eu ochii și am observat că deja cablul era tras până în casă, de la fostul proprietar. Și am suspiciuni că și mergea, probabil cu excepția HBO-ului.
Lămurim și misterul: cei de la RCS nu s-au obosit să-mi detalieze că nu au cablu DIGITAL la mine în zonă, dar au din cel ANALOGIC.
Rămâne să mă duc eu în câteva zile la filiala RCS să semnez și contractul. X îmi promite că până atunci ajung și datele în sistem. Îl cinstesc bine și purced să mă uit la cablu. De împrumut.
Mă duc peste vreo 5 zile la RCS, unde domnul de la vânzări mai să mă bată, că de ce vin eu la semnat contractul când nu s-a făcut încă o evaluare. Încerc să-i explic, că să vedeți, că fibra, că X, că probabil nu mai e nevoie de nicio evaluare, dar nimic. Rămâne să mă sune ei când fac evaluarea. Zic în gând, știi ceva, jemanfiș, am deja cablu, mai căutați-mă voi.
Mă sună după vreo săptămână, victorioși, „gata, am verificat, poftiți să facem contractul!”. Mă duc, semnez, rămâne că mă sună ei într-o săptămână-două să vină să facă instalarea (nu m-am mai obosit să le zic că-mi merge deja, plus că nu voiam să-i fac belele lui X).
După numai vreo două zile, țââââr la poartă. „Am venit de la RCS să facem instalarea”. Bravo, prompți băieții! Dar era un tip necunoscut. O fi fost tura a doua? Îi explic, știți, a venit deja colegul și mi l-a făcut să meargă, totul e ok. Tipul, mirat, „cine?”. Îi spun, „X”. La care el, „păi cum X, că X nu mai lucrează la noi de-o lună!”. În cele din urmă, îi zic că totul merge bine și ne vedem fiecare de treaba lui.

Mișto... Acum am o mare dilemă: prind cam 1/2 din canale cu paraziți, uneori supărător de mulți. Pe de altă parte, prind toate canalele și plătesc numai pachetul de bază. Oare să-i chem sau să nu-i chem? :-D

Dacă am avea un logo de țară, ar fi "Romania. We streamline nothing!"

Deodorantul Fa pentru castrați

2009-10-18T14:56:00.001+03:00

Am văzut azi o reclamă de nu mi-a venit să cred, din categoria „dă-l dracu' de marketing personalizat la nivel de țară, doar noi suntem mega-corporație și ei sunt România”: deodoranul Fa Men. Sună și mai bine când auzi reclama de la televizor în fundal: famen în sus, famen în jos...

Get it? Get it? Voi sunteți urmașii Romei...?

Cred că o să folosesc în continuare Old Spice, părțile mele private sunt toate la locul lor și vreau să rămână așa. Faza asta cu famen trebuie premiată, bate de departe gafa cu Chevy No Va (în Mexic). :-)

Cum să pierzi un vot cu o frază, Lecția 1

2009-09-28T21:18:00.000+03:00

Viorel Hrebenciuc (PSD), 28 septembrie 2009: „Băsescu ar trebui să stea cu capul în apă rece, pentru că tot timpul este beat”.

Ăăăăă... ce? La ce nivel face politică omul ăsta? S-au dus anii '90, s-au dus aproape și anii '00. România este o junglă politică, e drept, dar îmi place să cred că ne-am ridicat peste nivelul unde să ne împănăm discursul politic cu epitete injurioase. Până azi recunosc că nu știam absolut nimic despre Hrebenciuc, pentru că nu sunt atât de la curent cu politica românească pe cât aș vrea. Dar azi am aflat despre el exact atât cât îmi trebuie: e un dobitoc care nu poate emite pretenții la votul meu (nu că ar conta, că oricum e de la PSD). Dacă vreau să votez oameni care scot imbecilități pe gură, am de unde alege.

Tenor, caut corală

2009-09-28T14:43:00.000+03:00

Știe cineva vreo formație corală (8-12 persoane) care duce lipsă de un tenor? Caut un cor de amatori, nimic oficial, de care să mă lipesc în jur de 5 ore pe săptămână. Știu să solfegiez și am făcut și două semestre de teorie muzicală la MIT. Am cântat în strană la biserică ultimii 8-9 ani și știu și glasurile bisericești destul de bine. În mare parte din cazuri, mă descurc și ca bas, deși nu am profunzimea ideală, iar pentru unele partituri nu pot să cobor destul.

M-ar interesa să pregătim ceva și pentru Crăciunul care vine, dar și pe viitor (Paște etc.). Pot să încep repetițiile de mâine, :-) doar că în noiembrie o să fiu plecat.

Stau bine și cu partea tehnică; am cules o grămadă de partituri pentru fostul meu cor, disponibile aici.

Dați sfară în țară! :-)

Festivalul Enescu

2009-09-19T01:01:00.000+03:00

Și, din a treia^H^H^H^H^Hnouăsprezecea încercare, ca Făt-Frumos, am ajuns și eu la Festivalul George Enescu. Am fost la Sala Palatului la un concert al Orchestrei Filarmonicii din Sankt Petersburg, cu muzică de Ceaikovski, Prokofiev și Enescu. Mi-a plăcut muzica, deși era un pic prea avangardistă pentru mine (cu vreo 4 secole...). Ăsta-s eu, nu-mi plac frazele prea gâfâite, cu întreruperi dese, cu armonii disonante, cu variații bruște de volum, cu multe multe alămuri... Dar am regăsit și bucăți adorabile, de exemplu ultimul bis, care a fost din Spărgătorul de Nuci.

În rest, ce mi-a plăcut a fost că sala a fost arhiplină; îmi place foamea asta de cultură a orașului, pentru că este un răspuns bun și o palmă pe obraz dată subculturii. Ce nu mi-a plăcut este că au sunat vreo 5 telefoane celulare. E un pic și vina organizatorilor aici, pentru că nu-i costa nimic să vină o tanti pe scenă la începutul spectacolului și să ne roage să închidem celularele. Așa făceau și-n America -- acolo nu s-au mai gândit că e un pic jenant, ci au găsit o soluție concretă.

După spectacol, ne-am cinstit cu finii la Bistro Ateneu, unde din păcate am fost ușor dezamăgiți.

Următoarea piatră de hotar ar fi să ajung și pe la Ateneu, că-i mai mare rușinea, bucureștean get-beget și n-am călcat o dată înăuntru.

Jos pălăria, Bergodi

2009-09-18T09:34:00.000+03:00

Mi-a mers la inimă faza din vestiarul Stelei de aseară. :-) Conform ProSport:

Izbind ușa de perete, Becali a intrat val-vârtej în vestiar și a început să-și înjure jucătorii. Totul se petrecea în fața unui Bergodi siderat care tocmai încerca să le explice fotbaliștilor tactica pentru a doua repriză. Italianul și-a revenit relativ repede și l-a înfruntat pe patron. L-a luat de braț și l-a scos din vestiar. Furios, Becali l-a amenințat cu demiterea: „Cristiano, o să-ți pară rău! Nu ești singurul antrenor din România. Poți să-ți faci bagajele să pleci!”.

Cât despre demiterea lui Bergodi de la Steaua... mă întreb dacă cineva i-a spus vreodată lui Becali „ești un prost făcut grămadă și nu te pricepi la fotbal nici cât negru sub unghie”. Sunt convins că mulți din anturajul lui cred asta, dar nu deschid gura pentru că au un loc călduț pe lângă el. Mi-e milă de un om care-și trăiește viața furându-și căciula singur, înconjurat de pupincuriști. Nu știu cum e, dar nu cred că are cum să fie o viață cu prea multă substanță.

Iar în legătură cu numirea lui Mihai Stoichiță la Steaua, iată ce bijuterii de declarații a scos Onlinesport la iveală. De-asta îmi place ziarul ăsta, pentru că la capitolul opinie este fenomenal.

Un weekend la Cluj

2009-09-07T18:32:00.001+03:00

Am sărbătorit cu „finuții” un an de când i-am cununat și am zis să mergem înapoi la Cluj, unde a avut loc și fericitul eveniment. A fost foarte haios. La pensiunea unde am stat ne-au dat, din întâmplare, fix aceleași două camere ca și acum un an. Prin Cluj nu prea am stat, mai mult pe la Lacul Beliș și printr-o livadă la Zimbor (dar am apucat și o masă apocaliptică la Hanul Dacilor din Cluj).

Uite câteva poze; mai multe când ne așezăm și noi în București (momentan sunt în urmă rău cu pozele pentru că nu am, deocamdată, un server, și totul decurge de aici).

Manhattan Grid

2009-09-04T12:06:00.000+03:00

Ieri îi spuneam unui taximetrist că zona asta mi se pare ciudată și nu reușesc să o învăț de câțiva ani:

imagine © salutbucuresti.ro

La care răspunsul lui a fost „e simplă dom'le, e toată numai paralele și perpendiculare”.

Am auzit oameni susținând tâmpenii cu vehemență în toată lumea, dar în România parcă-s mai gogonate ca oriunde! :-)

Deci... cum reciclez?

2009-08-30T20:00:00.000+03:00

Ok, am ajuns în țară acum 4 zile și încet-încet ne intrăm în ritm.

Primul lucru pe care îl observ este că plânge sufletul în mine când arunc sticlă sau metal la gunoi. Există vreo soluție? Poate firma de gunoieri din sectorul meu (2) ridică și reciclabile? Știe cineva?

Am săpat puțin pe net și toată lumea e boemă, recomandă să strâng reciclabile destule și să le duc eu cu mașina la diverse puncte obscure de colectare. Haida-de, eu sunt conștiincios, dar nu sunt prost să fac treaba statului și a primăriei.

Cine mă ajută și pe mine cu un sfat? :-)

R.I.P. Gogu

2009-08-21T22:14:00.000+03:00

Aseară am vândut Golful! E un pic trist, îmi închipui că ne-am legat de el cum se leagă alții de un cățel. Dar e ok, ne dăm singuri două palme și ne reamintim că nu-i decât un obiect.

Mai interesant e că m-am apucat, într-o doară, să socotesc câți bani am băgat în mașina asta, cât costă într-adevăr să ai o mașină (medie spre bună) după ce incluzi toate cheltuielile:

Costul mașinii propriu-zise: $18,188. O parte a fost avansul, o parte ratele, iar după vreo doi ani de rate am plătit-o complet.
Costul la vânzare: -$4,800.
Reparații: $11,277. Acestea includ serviceul la fiecare 10,000 mile, plus ce s-a mai stricat ocazional.
Benzină: $14,666. Aceasta a fost cel mai greu de socotit, pentru că, evident, nu am păstrat atâtea chitanțe, iar prețul benzinei și consumul mașinii variază destul de amplu. Am socotit un consum mediu de 24 mpg (9.8 l/100km). Gogu scoate, chiar și acum, 28 mpg pe autostradă, ca în prima zi, dar în oraș scoate doar vreo 20 mpg. Prețul benzinei l-am socotit cam la $3.20, bazându-mă ochiometric pe graficul ăsta și pe faptul că eu pun de obicei benzină de 91, care e mai scumpă decât cea de 87.
Înregistrare: $910 -- cam $130 vreme de 7 ani.
Asigurare: $11,445. E mult, cam $1,760 / an în medie, dar în primii ani nu aveam vechime în SUA, iar în ultimii ani mi-a crescut pentru că l-am pupat pe unul în fund și am mai și condus ca maniacul și am luat o amendă.
Amenzi de viteză și de parcare: $600
Cheltuieli avocat: $1,250 -- care au meritat, că altfel îmi creștea asigurarea și era și mai rău.
Apartenența la AAA: $300
Spălări: $1,400. Asta include vreo 4 detailing-uri de care îmi amintesc, de vreo $250 bucata, plus (estimativ) 80 de spălări la vreo $5.

Total: $54,736.

Mașina avea 6 ani și 227 de zile și 109,618 mile la bord (176,413 km). Așadar costul pe milă este de fix $0.50 (nici dacă le potriveam cu mâna nu ieșea așa rotund). Asta face cam 0.90 lei / km la cursul zilei. Pe an, mașina asta a costat cam $8,265.

Mi se par destul de interesante cifrele astea, poate și vouă. Să trăiești Gogule, ne-ai slujit bine!

Cutii - AMR 4

2009-08-21T18:49:00.000+03:00

La noi în casă e ca ultimul nivel de la Sokoban. :-) În câteva ore ajunge containerul.

10 ani în State

2009-08-18T10:20:00.000+03:00

E sărbătoare. :-) Sau a fost, mă rog, pe 17 august, dar m-a prins miezul nopții și n-am apucat să bloghez. Pe 17 august 1999 am ajuns în SUA. N-o să vin cu platitudinea „parc-a fost ieri”, dar nici nu mi se pare c-ar fi trecut 10 ani. Vă scutesc de analize tâmpite, dacă mă simt mai bătrân, mai înțelept, dacă regret ceva. Sunt 10 ani, e doar un număr, dar mi-l aduc aminte. :-)

A reveni înseamnă a învia puțin

2009-08-07T19:45:00.000+03:00

Ne repatriem pe 26 august! (Daria pe 28, că mai sunt niște expoziții de văzut prin New York) Dincolo de bucuria revenirii, repatrierea presupune o mulțime de griji banale. Practic trebuie să împărțim toate obiectele din casă, de la ace până la mobilă, în căprării pentru aruncat, pentru trimis în România, pentru vândut pe Craigslist și pentru donat. La noi în casă deja e șantier și de-abia am intrat serios în febra mutării. După care vor începe vizitele, pentru că proprietarul va vrea să arate apartamentul pentru reînchiriere, și vor începe telefoanele de la toți cei interesați să cumpere câte ceva. Dar încercăm și să ne bucurăm de ultimele săptămâni în San Francisco (adică să le bem cu toate ocaziile). Și așteptăm să vă vedem mai des pe cei din România!

„Cel mai bun bărbat”

2009-07-31T06:57:00.000+03:00

Așa se traduce best man, nu? Am făcut-o și pe-asta, am fost la nunta lui Tudor și l-am ajutat să se însoare, din postura de cavaler de onoare, iar Daria ca domnișoară de onoare. A fost o zi foarte reușită. Dimineața ne-am dus toți cavalerii la Tudor la hotel (mirii au dormit la hotel nopțile dinaintea nunții) și l-am ajutat să se îmbrace, în timp ce domnișoarele o ajutau pe Jeanette. Pe urmă am plecat cu două limuzine, fetele cu una albă, iar noi băieții cu una neagră, și ne-am dus la Sutro Heights Park să ne facem poze, fiindcă acolo au ieșit Tudor și Jeanette la prima lor întâlnire. Și am făcut la poze, să te ții, vreo două ore.

Mai pe după-masă a fost ceremonia, ținută chiar de tatăl lui Jeanette, care și-a luat licență de ofițer de stare civilă special ca să poată oficia la nunta fetei lui. A fost sobră ceremonia, dar și cu momente caraghioase. Daria și cu mine am citit, în românește și englezește, un sonet frumos de Elizabeth Browning, pentru care am găsit și o traducere deosebită în românește. După care au început felicitările, masa și dansul! Care nu s-au mai oprit până după 1 noaptea. A venit lumea cu chef și a fost ringul plin mai tot timpul.

În final am rămas cu niște amintiri extraordinare și cu un smoching mișto.

Rock Stars

2009-05-29T01:04:00.000+03:00

O reclamă la Intel care mi-a mers la inimă:

Mi se pare că un răspuns ca ăsta e necesar într-o lume (și mai ales într-o țară ca România) unde 99% dintr-o generație are numai vânturi în cap (vezi și Ce-și dorește omul cu mâna lui de Răzvan Exarhu).

Îmi place Family Guy

2009-05-20T02:57:00.001+03:00

Și acum am și un motiv irefutabil. :-) Am tot auzit critici pe marginea serialului; când te critică Matt Groening nu e semn bun, iar South Park a făcut chiar un episod întreg în care se leagă de Family Guy și de lipsa unei acțiuni închegate și a umorului de situație. Așa o fi, dar îmi plac la nebunie mini-bijuteriile de 10 secunde pe care le scot uneori din ei. Asta cu Sting mi s-a părut chiar genială:

Veni, vidi, vici

2009-05-12T23:11:00.000+03:00

N-am mai scris nimic în ultimele trei săptămâni; motivul este că ne-a vizitat mama Dariei, iar eu am fost maestrul de ceremonii! A fost foarte haios, am avut ocazia să revăd multe colțuri din San Francisco (și nu numai) pe care nu le-am mai văzut de ani buni.

Dintre evenimentele memorabile, enumăr o excursie (numai) de o zi la Yosemite și o vizită la acvariul din Monterey, unde am văzut niște căluți de mare și dragoni de mare incredibili. Pentru prima oară de când stau în orașul ăsta, am aflat că există un Muzeu al Jocurilor Mecanice în San Francisco (la Pier 45), pe care l-am vizitat și ne-a plăcut foarte mult. Eu am jucat chiar și Galaxians! Dar, pe lângă, jocuri arcade, existau și jocuri mecanice în adevăratul sens al cuvântului, de acum 100-150 de ani. Intrarea era gratuită și numai jocurile în sine costau 25-50-75 de cenți (și noi ne-am cheltuit partea noastră, că am vrut să le încercăm pe majoritatea).

Revin în curând cu maldărul de poze!

La drum

2009-04-20T22:55:00.000+03:00

Mi-a plăcut la nebunie primăvara din București (culmea, deși vin de la primăvara perpetuă din San Francisco). E ceva deosebit, mai ales după ce de zece ani am văzut România numai verile și iernile.

Dar acum mi-am pus flori în păr, o iau înapoi spre San Francisco, că m-așteaptă mândra. :-) Să ne vedem cu bine în august (prima oară pe îndelete după muuuulți ani).

Cum își sperie Biserica propriii ei credincioși

2009-04-19T13:15:00.000+03:00

Hristos a înviat! Seara de aseară a fost perfectă, a fost tot ce mi-aș fi dorit, la pătrat. Am avut până și Lumină adusă de Părintele direct de la Sfântul Mormânt, cu avionul. Liturghia s-a terminat la 4 dimineața, dar n-am simțit somnul nici oboseala. Un singur lucru mi s-a părut nepotrivit ca nuca în perete, de la o poștă cel mai neplăcut moment al serii: citirea pastoralei Patriarhului Daniel.

Imediat după citirea Evangheliei și după cântarea Hristos a înviat, când lumea poate s-ar fi așteptat să audă un cuvânt frumos de învățătură, preotul a dat citire pastoralei patriarhale, care a durat vreo 30 de minute și a fost -- părerea mea -- complet seacă, de lemn, și nu a semănat nimic în inima nimănui. Lumea a trecut pe rând, prin diverse stări de spirit: interesată (primul minut), apoi îngăduitoare, apoi plictisită, apoi de-a dreptul ironică și vociferantă. Când a venit vorba și despre criza financiară, am auzit voci care se întrebau dacă pastorala o să-i ia în discuție și pe pirații somalezi.

Băi nenică! În noaptea Învierii, toți oamenii ăia de care râdem cu toții, toții cei care au lucrat numai din ceasul al unsprezecelea, toate arhetipurile de minijupe și fumători la ușa bisericii, se umplu totuși de o scânteie de divin, își deschid inimile și vin cu credință la biserică, așteptând ceva, poate nici ei nu știu ce, dar poate în mod mai sincer și mai umil decât noi, cei care ne fălim că mergem mai des la biserică. Poate aberez eu, dar există acolo un moment unic când poți să le spui ceva, nu știu eu ce, dar un cuvânt frumos cu care să-i aduci înapoi și altă dată. Dar o inimă nu stă deschisă la nesfârșit, plictiseala și neputința omenească lucrează. Oamenii sunt evlavioși în mod sincer, pentru 5 minute, dar tot în mod sincer vor să meargă acasă să mănânce miel. Dacă folosești acel interval pentru a citi un discurs scos parcă dintr-un manual de dialectică, fie el și corect din punct de vedere teologic, pe toți oamenii ăștia îi plictisești. N-o să faci direct teologi din mireni care ajung la biserică o dată pe an. Tot ce reușești este să le confirmi impresia lor că biserica e doar vorbe goale, că e perimată, că e pentru moși și babe, și toate celelalte răutăți care circulă în societatea noastră.

Părerea mea.

Spre biserică

2009-04-18T22:10:00.000+03:00

N-am mai făcut Paștele în România de fix 10 ani, de-abia aștept!

De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel din urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; și pe cel din urmă miluiește și pe cel dintâi mângâie; și aceluia plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește; și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă. Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru: și cei dintâi și cei de-al doilea luați plata.

(din Cuvântul de Învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur la ziua Învierii)

Miticisme

2009-04-15T19:14:00.000+03:00

Bucureștiul nu contenește să mă uimească. :-) Iată ce-am mai observat săptămâna asta.

Bucureștiul are nevoie de puțuri de apă. Mii și mii de puțuri, de toate formele, mărimile și adâncimile. Nu există stâlp în București care să nu aibă lipite pe el câteva afișe cu „execut puțuri de adâncime mică, medie și mare”. Oriunde vrei și-n orice direcție.

Mallurile de la Vitan și de la Unirea nu au un „director”, sau cum s-o numi (un panou cu harta mallului și cu o listă alfabetică a magazinelor). Din cauza asta, ești sortit să bați etajele până găsești (eventual) ce te interesează. Și stilul ăsta este foarte simptomatic pentru România: informația circulă din gură în gură, Îți spune o rudă care știe la ce etaj este Diverta, sau întrebi pe cineva.

Tot la Diverta am pățit o chestie curioasă. Am cumpărat două cărți care în total costau 64.40 lei, iar sistemul a rotunjit automat nota la 64.50. Și nu era vânzătoarea cea care mi-a cerut mai mult, ci chiar calculatorul (se vedea ecranul, un ecran text CGA, din ăla cu mov și turcoaz). Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă încercam să-i plătesc 64.40 cu bani exacți. De asemenea, mă întreb cum justifică ei cei 10 bani la bilanț. Dar așa-s eu, mă întreb prea multe prostii.

Bacul peste Dunăre de la Chiciu - Ostrov costă 25 lei / mașină mică. Înmulțind cu 10 mașini pe bac, în medie, și cu 10 curse pe zi, și cu 2 bacuri, obținem 5000 lei / zi. Atunci de ce oare bacul arată cum arată? E pitoresc el când îl vezi în poze, dar când te uiți de aproape observi că e vechi de 50 de ani, mâncat de rugină, că riști să rămâi cocoțat cu mașina pe îmbinare când cobori, că veceul (turcesc) se devarsă direct în Dunăre (și tot pute)...

Una peste alta, totuși, România se mișcă spre bine. Inexplicabil și împotriva convingerii tuturor locuitorilor ei, care sunt în continuare cea mai pesimistă nație pe care am întâlnit-o vreodată, țara noastră începe să o ducă bine. Mă refer la servicii și la civilizație, nu la condițiile economice, care, deh, n-aveau cum să ne ocolească tocmai pe noi.

Uite și niște poze frumoase, de prin județele Călărași și Constanța.

De Paşte în România

2009-04-04T03:59:00.000+03:00

Veşti bune! Ajung în România, de marţea asta până după după Paşte. Am şi nişte treburi, dar am şi de văzut o mulţime de lume. :-) Din păcate, fanii Dariei trebuie să mai rabde până la vară -- arta nu ia vacanţă.

N-am mai făcut Paştele în România de 10 ani, de-abia aştept!

Utah

2009-03-19T18:39:00.000+02:00

Suntem în Utah! Şi avem o legătură la internet ca vai de mama ei. Merge aşa de încet, că parcă îţi vine să tastezi gopher:// în browser. Aşa că scriu minimul necesar, că dacă ne sunaţi pe acasă ca să ne uraţi ştim-noi-ce, să nu vă miraţi. Revenim luni seară!

Update: Am pus şi pozele pe net, aici.

Salvaţi planeta, mâncaţi porc!

2009-02-27T20:11:00.000+02:00

Citesc Scientific American de 8 ani de zile. Sunt foarte mulţumit de ei, dar din când în când chiar se autodepăşesc cu câte un articol excelent, scurt şi la obiect. Numărul din februarie conţine un articol numit Hamburgerul de Seră, referitor la volumul de gaze cu efect de seră degajate în cursul producerii cărnii de vacă şi a altor alimente. Articolul e scurt, vreo pagină de text şi două de grafice. Graficele, din păcate, nu apar în ediţia online, dar vi le rezum eu, şi vă fac gratuit şi conversia în sistemul metric (pornind de la cel american, care este în şaptisprezecimi de ţol pe douăzecişitreimi de livră).

Volumul de CO₂ (sau alte gaze de seră echivalate în volum CO₂) degajat pentru producerea a 250g carne de vacă (o fripturică bună) este egal cu cel degajat conducând o maşină 17km. Mie mi se pare nu enorm, ci de-a dreptul aberant şi inacceptabil. Este ca şi cum aş mânca la restaurantul favorit, dar aş conduce de trei ori dus şi întors până la el.

Pentru producerea unei cantităţi echivalente de porc, volumul de gaze degajate scade la 26%. Pentru pui - 7%. Pentru legume - 2%. Cu alte cuvinte, producerea unui kilogram de carne de vacă degajă de 50 de ori mai multe gaze decât producerea unui kilogram de legume.

Sigur, trăim pe planeta asta şi orice facem lasă o urmă, pentru că folosim energie. Dar articolul susţine că vaca este mult mai păcătoasă decât alte alimente din două motive. În primul rând, vacile au nevoie de spaţii enorme pentru păşunat, care duc la defrişări. Absenţa copacilor pe aceste spaţii se traduce în gaze cu efect de seră neabsorbite. În al doilea rând, vacile în sine produc o grămadă de metan în urma digestiei.

Un alt grafic interesant arată consumul de vacă pe cap de locuitor pe an. Marii consumatori sunt SUA, Canada, Argentina, Brazilia şi Australia, cu peste 31kg/an. România este undeva în zona „verde”, pe la 11-12kg/an.

Ca soluţii, articolul nu vine cu prea multe idei. Singurul lucru care ajută e să mâncăm mai puţină carne de vită. Şi să încercăm să mâncăm carne produsă local, pentru a reduce costurile de transport. Dar transportul în general oricum nu degajă decât cam 14% din gaze, deci nu e foarte mult de redus. Articolul, prin atitudine, aduce vag aminte de alimentaţia raţional-ştiinţifică a lui Nea Nicu, dar este susţinut de date reale.

Eu nu sunt alarmist de felul meu, dar, având în vedere că oricum nu mă dau în vânt după vacă, am să încerc să mănânc mai mult porc. Şi mă rog, pui, dar puiul nici nu merită socotit cu celelalte cărnuri, că are gust aşa, mai mult ca o legumă. Şi oricum, a început postul Paştelui şi până în aprilie mai e...

Loremaster Cluj

2009-02-12T21:11:00.000+02:00

Personajul meu din World of Warcraft are acum o mare realizare cu care să se laude: titlul de Loremaster.

Puţine detalii: de vreo 3 luni încoace, Blizzard a adăugat la joc conceptul de „achievements” („realizări” sau „împliniri” pe româneşte). Ideea este că, dacă faci unele misiuni în joc, rămâne undeva şi o dovadă. Unele din achievements sunt uşor de atins, de exemplu să câştigi un duel cu un alt jucător, sau să explorezi o mică regiune, dar altele sunt grele. Loremaster mi se pare că este cel mai greu, dar şi singurul după care a meritat să alerg. Achievementul ăsta presupune să faci grămezi de questuri („misiuni”) pe toate continentele. În final, cred că am făcut peste 95% din toate questurile disponibile în joc.

Cu achievementul am primit două lucruri. Am titlul de Loremaster, adică acum numele meu nu mai este doar „Cluj”, ci „Loremaster Cluj”, care mi-a atras deja câteva ocheade invidioase. :-) De asemenea, am primit un blazon pe care îl port cu mândrie pe piept şi care arată ca un semn de exclamare galben.

De ce contează asta pentru mine, în caz că vă cruciţi: pentru că este un titlu rar, pe care puţină lume l-a obţinut şi puţină lume va avea răbdarea să-l obţină. La sfârşitul zilei, dincolo de toţi mistreţii pe care i-am asasinat, am ceva concret care arată că n-am trecut degeaba prin joc. Iar blazonul cu ! face toţi banii. Şi mi-am sporit respectul în ghilda mea, ceea ce pentru mine contează (ghilda e un fel de gaşcă cu care te aventurezi împreună, iar cu unii dintre ei chiar am ajuns prieten destul de bun).

Pe parcurs, am mai câştigat un alt titlu haios, „Ambasador”. Asta pentru că, făcând atâtea questuri printre pitici, oameni, gnomi şi elfi, am ajuns super-preaslăvit printre toate aceste rase. Acum, dacă mă duc prin oraşele lor, toate gărzile se întorc la mine şi zic „Cluj, ne onorezi cu prezenţa ta”. :-)

Probabil că dacă îmi canalizam acest efort spre ceva mai concret, puteam să fiu preşedintele galaxiei până acum...

Invisalign (sau: Cum să corectăm oribilele greşeli ale mamei-natură)

2009-02-12T20:38:00.000+02:00

De vreo 5 săptămâni mi-am pus Invisalign şi distracţia nu încetează! Am un incisiv cam strâmb în faţă, care nu prea participă la mestecat, iar, din cauza asta, perechea lui este folosită mai mult şi deja s-a tocit îngrijorător. Şi atunci am zis că e bine să fac ceva. Nu din vanitate, că frumos ştiu precis că sunt oricum, dar dacă plătesc acum o să economisesc mai târziu (un dinte).

E o experienţă foarte interesantă. În primul rând, tehnologia sună bine, deşi am auzit că are şi probleme. Dentistul îţi ia un mulaj, iar laboratoarele Invisalign calculează, pe calculator, un plan de migrare a dinţilor şi 10-20 de etape intermediare. Pentru fiecare etapă, produc câte un aparat din plastic transparent, construit exact pe forma dinţilor. Porţi primul aparat două săptămâni, care mută dinţii doar un pic, după care treci la al doilea, care e deja calculat pentru noua configuraţie a dinţilor, şi tot aşa. În final, obţii dinţi drepţi. Am auzit că dinţii au o oarecare memorie şi tind să migreze înapoi, de aceea e bine să continui să port nopţile ultima serie de aparate şi după ce termin tratamenul. Om vedea când ajung acolo.

Neajunsul cu aparatele e că trebuie să le porţi. :-) În particular, Invisalign trebuie purtat 22 de ore pe zi, deci nu ai voie să-l scoţi decât ca să mănânci. După care te speli pe dinţi şi-l pui la loc. Efectul imediat este că s-a terminat cu ciugulitul. Seminţe, floricele, chipsuri sunt de domeniul trecutului. Acum există două mese pe zi, iar uneori doar una, că altfel îmi petrec ziua numai printre aţe de dinţi şi periuţe şi uneori mi-e mai lene decât mi-e foame.

În primele câteva zile am fost sâsâit. Era mortal, am încercat să o întreb ceva pe o tanti într-un lift şi ne-am crăcănat amândoi de râs. După aia câteva zile mi-am ţinut gura. Cu româna m-am obişnuit repede, dar în engleză mai am şi acum probleme, cu „this” şi „that”. Dar e destul de fascinant cum se reobişnuieşte limba să articuleze sunetele.

Teoretic n-am voie nici să beau nimic în afară de apă, pentru că se pot păta. Iar dacă bei ceva foarte cald sau foarte rece, se pot deforma aparatele, că sunt de plastic. Dar eu mi-am făcut curaj şi am încercat întâi o bere, pe urmă un vin alb, şi pe urmă şi un vin roşu, că acolo voiam să ajung, şi nu s-a pătat nimic. Oricum, dat fiind că aparatele se schimbă la două săptămâni, nu e nevoie să fiu excesiv de grijuliu.

Şi-uite aşa am eu un mic preview la cum o să fie viaţa peste 50 de ani. Prin august scap de cel de jos, iar prin noiembrie şi de cel de sus, că acolo e mai mult de îndreptat. Între timp, mă distrez inventând formule de alint: „mă duc să-mi scot dinţii”, „să-mi bag dinţii”, „mă spăl pe dinţi şi pe urmă îmi spăl dinţii” şi, evident, nemuritoarea „ia proteza din pahar, muşcă-mă şi fii brutal”!

error: cast from ‘void*’ to ‘int’ loses precision

2008-12-31T01:42:00.000+02:00

Aşa vă anunţă un geek că şi-a luat laptop nou. :-) Eroarea de mai sus provine din faptul că n-am mai avut până acum calculatoare pe 64 de biţi şi unele din programele pe care le-am scris nu se descurcă bine în acest context.

Moş Crăciun s-a spart în figuri de sărbătorile astea, a venit cu un laptop HP dv5t cu procesor la 2.53GHz, 4 GB de RAM şi o placă grafică mai de Doamne-ajută, cu care chiar pot să joc World of Warcraft. Pe laptopul vechi configurasem jocul cu setări destul de joase şi parcă jucam mereu în ceaţă (pentru că placa grafică nu avea putere să afişeze în timp real prea multe detalii). Pe cel nou, cu toate setările la maxim, n-am reuşit să-l fac să scadă sub 25 de cadre pe secundă.

Noul laptop a venit cu Windows Vista pe el, pe care l-am rulat fix 5 minute, ca să mă asigur că totul merge ok (sunet, grafică, legătura la internet). După care am băgat CD-ul de boot Ubuntu şi acum sunt din nou în minunata lume a Linuxului. Totul merge perfect, o singură hibă are: când stau pe wireless uneori am latenţă foarte mare, timp de vreo 10 secunde. Trebuie să mă mai uit un pic, se pare că sunt nişte probleme cu driverele pe 64 de biţi. Dar per ansamblu nu mi-a venit să cred; arhitectura pe 64 biţi e relativ recentă şi totuşi Ubuntu o suportă fără nici un fel de „sughiţuri”.

Un alt lucru care mă bucură este că anumite aplicaţii merg substanţial mai repede pe 64 de biţi. În particular, programele de şah; coincidenţa că procesorul e pe 64 de biţi şi o tablă de şah are 64 de pătrate este foarte fericită, pentru că multe din implementări folosesc bitboards, o structură de date care se axează din greu pe variabile pe 64 de biţi. În particular, vreau să mă apuc să rescriu programul meu de antişah şi să vedem cum se mişcă comparativ cu vechiul hardware.

Dar toate la vremea lor, mai întâi să mai jucăm nişte WoW. :-) Am ajuns să zbor de colo-colo numai fiindcă îmi place cum se vede tot peisajul de sus şi ce de detalii are.

Ne daţi ori nu ne daţi

2008-12-29T21:12:00.000+02:00

Asta e marea problemă cu blogurile, că nu se scriu singure. Dar să sperăm că cu tehnologia secolului al XXI-lea se va rezolva şi asta...

În săptămâna dinaintea Crăciunului am fost la colindat de câteva ori, la spitale şi la o biserică ortodoxă americană. Am fost vreo 8-10 oameni care am făcut repetiţii în fiecare joi începând de prin octombrie, şi în final a ieşit bine. E chiar un sentiment bun să cânţi pe un hol undeva şi să se oprească un om să te asculte. E drept că am cântat în spitale, unde probabil oricât de rău am fi cântat, tot am fi fost mai buni decât rutina de zi cu zi a pacienţilor. :-) Dar cred că şi noi ne-am auzit bine.

Plănuim să continuăm, să ne mai extindem repertoriul, să cântăm şi de Paşte câte ceva, să ne facem şi website... Avem planuri mari, ce să mai. :-)

Moş Andruşca

2008-12-01T00:00:00.000+02:00

Moş Andruşca iepuraş
A pornit-o spre oraş
Cu chitara la spinare,
Ca să facă o cântare.

Dar vulpoiul vânător
Stă cu puşca la picior.
Uite-l că ridică puşca
Şi-l împuşcă pe Andruşca!

Pif-paf, măi puşcaş,
Unde-i bietul iepuraş?

Prietenii ştiu de ce. :-)

Alege dacă ai din ce (Deputaţi)

2008-11-30T00:09:00.000+02:00

Ieri şi azi am mi-am făcut şi eu temele, m-am apucat să citesc despre diverşii candidaţi pentru alegerile de mâine. A fost o experienţă interesantă, ceva între zoo, aprozar şi târg de locuri de muncă.

Un plus pentru colegiul meu electoral (Disapora D3 / S2) este că prezenţa pe internet a candidaţilor este foarte bună. Mai toţi au pagini de web în care îşi expun biografia şi programa, şi asta ajută foarte mult. Ajută, pentru că poţi să compari versiunea lor cu versiunea ziarelor care povestesc despre ei, şi e interesant să vezi ce lucruri sunt trecute sub tăcere (că parcă internetul ar avea memoria unui copil de trei ani, azi ştie şi mâine a uitat).

Ca observaţii preliminare, alegerile se desfăşoară după acest sistem (sursa: Asociaţia Pro Democraţia). Un aspect esenţial este centralizarea la nivel naţional. Dacă eu votez cu un candidat în circumscripţia mea care nu întruneşte numărul necesar de voturi pentru a câştiga, atunci votul meu se centralizează în favoarea partidului acelui candidat, iar alt candidat al acelui partid, undeva într-o altă circumscripţie, va câştiga un mandat. Principiul centralizării este echitabil la nivel naţional, dar pentru mine înseamnă şi altceva. Practic nu votezi doar cu omul; votezi, vrând-nevrând, şi cu partidul.

Tot ca observaţie preliminară, majoritatea candidaţilor din colegiul meu electoral au o trăsătură comună. Îl bagă pe Dumnezeu la înaintare, pe baza principiului mereu actual de două mii de ani că „sunt un om pios, deci sunt şi un bun conducător”. Ummm... care-i legătura?

Acestea fiind zise, iată părerea mea despre candidaţii pentru Camera Deputaţilor, într-o ordine relativ aleatoare.

Mariana Badan - PRM

Aici a fost simplu: dacă scrie „PRM” după numele tău, nu te votez.

Milana Ştefan - PNG

PNG, PNG... ah, partidul lui Becali. Ok, mai departe.

Annamari Dancs - UDMR

Pagină personală

Despre doamna asta mă abţin să spun ceva, dar am un prieten bun care mă citeşte şi care-i spurcat rău de gură. Te ştii tu cine eşti, ai voie să comentezi orice la sfârşitul articolului. :-)

Ştefan Movilă - PNL

Pagină personală

Ok, clipul din pagina respectivă este un clip prozelitist, o divagaţie euforică de 9 minute din care am dedus că Ştefan Movilă are o misiune sfântă de la Dumnezeu. Ca să vă scutesc de chinuri, la momentul 7:20 în acel clip susţine că „eliminarea religiei din şcolile din America a dus la criza economică mondială”. Doamne-Dumnezeule, dacă mă calcă ceva pe nervi, sunt oamenii care trăiesc în America, dar nu contenesc să o bălăcărească drept loc al pierzării, care îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu pentru că s-a depărtat de la sfinţenie. Cum poţi să fii atât de ingrat?

Platforma lui Ştefan Movilă este subţire rău. Tipul pedalează mai mult pe susţinătorii lui, care sunt o mulţime de pastori penticostali. Şi eu sunt creştin, dar e o diferenţă între a fi creştin şi a te crede trimisul lui Dumnezeu. Omul e absolut fundamentalist, singura diferenţă e că spune „Dumnezeu” în loc de „Alah”.

Cireaşa de pe tort este că planează foarte multe suspiciuni asupra modului în care Ştefan Movilă şi-a câştigat averea. Vezi articole aici şi aici.

Ana Birchall - PSD

Pagină personală

Ana Birchall este incontestabil deşteaptă şi cea mai şcolită dintre toţi candidaţii. Are doctoratul în Drept de la Yale, ceea ce e într-adevăr o realizare. Platforma ei este interesantă (mai ales punctele 6, 8, 10, 14). Punctul 12 mi se pare că exagerează. Înţeleg conceptul de ajutor social, dar cred că ce propune ea este prea mult, mai ales că s-ar aplica preferenţial unei categorii de cetăţeni.

Totuşi, am două mari probleme cu Ana Birchall. În primul rând, candidează pe listele PSD. Dacă ea nu câştigă, votul meu pentru ea se centralizează şi îl poate ajuta pe alt candidat PSD din altă circumscripţie să câştige, ceea ce eu nu vreau să risc.

În al doilea rând, Ana Birchall pare că încearcă să se disocieze de PSD, dar nu prea reuşeşte. Nicăieri pe pagina ei de web nu este menţionat PSD şi nu apare sigla partidului. În plus, citez din această pagină: Acum, pentru prima dată din decembrie 1989, puteţi să votaţi împotriva găştilor, a grupurilor de interese şi a jocurilor oculte de culise din Parlamentul României. (Întreaga pagină revine des la această tematică). Umm... eşti membră PSD. Dacă vrei să faci asemenea acuzaţii, dacă vrei să fii moralistă, dă-ţi demisia şi candidează ca independent.

Constantin Timoc - independent

Pagină personală

Un mare plus pentru început: omul e electrical engineer de-al meu! :-) Are un CV foarte bogat, plin de publicaţii şi recunoaşteri, tipul este evident deştept.

Totuşi, ajungând la pagina de scrieri politice, am început să mă sperii. Programul politic este cam naiv şi bate monedă pe amendamente la Constituţie (când Constituţia României, s-o spunem drept, nu sperie pe nimeni, oricum mult mai puţin decât codul de legi). De asemenea, secţiunea Video se lansează în considerente de istorie şi cultură generală, unele dintre ele foarte periculoase. De exemplu: Puterea executivului este maximă când este încredinţată unei singure persoane. Da, prin definiţia ei, dictatura oferă foartă multă putere. Prefer să calific această perlă drept o tautologie şi să nu mă întreb dacă Constantin Timoc chiar crede asta. Cât despre majestatea unui conducător... Băsescu nu e majestuos şi a fost cel mai bun preşedinte al României de 60 de ani încoace.

Una peste alta, Constantin Timoc este onest, deştept şi cult, dar mult prea idealist. Nu vreau un visător erudit în parlament.

Mircea Lubanovici - PD-L

Pagină personală

Clipul lui Mircea Lubanovici este minunat, dar nu spune nimic. Mai multe am putut afla din diversele pagini de pe site (Omul de afaceri sau Autobiografie, de exemplu). Omul îşi povesteşte viaţa foarte sincer, nici nu se umflă în pene, nici nu se crede unsul lui Dumnezeu. Paginile sunt foarte romanţate, dar în fine, concizia e un criteriu secundar pentru mine. Singura mea mare problemă cu Mircea Lubanovici este că nu are studii superioare.

Ceea ce mă face să-l admir este cât s-a implicat în viaţa comunităţii româneşti din zona în care a trăit (Portland, Oregon, mare parte a timpului). Şi nu doar discuţii interminabile şi iniţiative rămase în faza de proiect, ci realizări concrete: a organizat o secţie de votare în 1996, a condus un ziar şi un studio TV, a organizat un campionat de fotbal amatori românesc, a înfrăţit Portlandul cu Iaşiul. Mă rog, sunt chestii mai mari şi mai mici, dar sunt chestii concrete. Omul şi-a pus în cap un lucru, l-a dus la bun sfârşit, după care s-a apucat de altul.

Deci una peste alta, eu m-am cam hotărât cu cine votez. Revin şi cu un post despre candidaţii la Senat, că şi acolo avem o ofertă copioasă. :-)

DEX online sub capotă

2008-11-15T03:28:00.000+02:00

În ultimele zile am scris un articol mai lung despre DEX online, pentru comunitatea infoarena.ro. Este un pic tehnic, dar nu foarte. Cred că e prima oară când disec în amănunt evoluția proiectului. Munca la DEX online a fost și mai palpitantă, și mai plicticoasă, dar mereu utilă, și sper că articolul redă aceste lucruri (atenție: e lung).

articol infoarena

Deputaţii români put

2008-11-14T21:48:00.000+02:00

Vivi a procesat datele publice oferite de Camera Deputaţilor şi a publicat un post foarte elocvent pe blogul lui. De exemplu, 70 de deputaţi (un sfert din ei) au absentat la peste 50% din voturi.

Cum naiba repari chestia asta? Pe mine mă apucă disperarea, pentru că am votat cu un partid în care am crezut, cu o platformă convingătoare, dar care, la câtva timp după alegeri, s-a scindat, s-a aliat cu alt partid pe care l-am detestat, ajungând într-un final să se confunde într-un tot împuţit, care a şters cu buretele orice ideologie în favoarea unui trai mai bun pentru ei înşişi.

Dacă mă-ntrebaţi pe mine, ca inginer, clasa politică este o instituţie depăşită. Sistemul actual presupune că tu, ca alegător, examinezi o listă de zeci de partide şi mii de candidaţi, te pui la curent cu platforma fiecăruia, după care alegi una din persoane, numită parlamentar, şi îi oferi toate voturile tale pe următorii 4 ani. Pe lângă faptul că trebuie să petreci enorm de mult timp documentându-te ca să votezi informat, problema reală e alta. În aceşti 4 ani, parlamentarul îşi poate schimba părerile, poate fi cumpărat sau poate lipsi la peste jumătate din voturi, ajungând să nu te mai reprezinte sau, mai rău, să voteze împotriva interesalor tale. E posibil ca şi tu însuţi să îţi schimbi părerea, dintr-un capriciu sau în faţa unor argumente; rezultatul e acelaşi, că părerea ta diferă de părerea celui care votează în numele tău.

O întrebare foarte bună pentru a afla dacă un sistem oarecare este perimat este: dacă astăzi ar trebui să concepem acest sistem de la zero, l-am face să arate cam la fel, sau am concepe ceva radical diferit? De exemplu, conceptul de şosea, de roată, de pâine, de ţesătură sunt cam aceleaşi de mii de ani. S-au mai schimbat lucruri pe ici pe colo, tehnologia a mai avansat, dar dacă un om de acum 5000 de ani ar vedea o pâine sau o roată, ar şti ce este şi la ce foloseşte. Pe de altă parte, tehnologia a făcut unele sisteme complet perimate şi ele ar trebui regândite de la zero; proprietatea intelectuală, telefonia fixă şi clasa politică sunt primele care îmi vin în minte. Aceste sisteme au fost cârpite incremental şi continuă să semene cu designul lor original. Tehnologia de astăzi ne-ar permite să le recreăm pe nişte baze total diferite, dar ele continuă să se propage în virtutea inerţiei, de obicei din cauza intereselor unei clici sau pentru că nimeni nu ridică problema schimbării lor.

Eu cred că avem tehnologia să facem clasa politică dispărută cu totul. În esenţă, sistemul pe care îl văd eu i-ar da fiecărui cetăţean dreptul de a vota pe internet. Am avea 10-20 de mici referendumuri pe lună. Un referendum ar putea rămâne „deschis” timp de două-trei luni, astfel ca cei care nu pot vota în fiecare zi să poată vota o dată pe lună. Per ansamblu, fiecare cetăţean ar trebui să se documenteze ca să ştie ce votează, dar, în loc să-şi piardă timpul documentându-se despre platforma-program a unui partid care votează pentru el, cetăţeanul şi-ar petrece timpul documentându-se direct despre chestiunile în cauză, ceea ce ar avea efecte mult mai benefice pentru nivelul general de informare.

Sigur, dacă nu te simţi competent să votezi într-un domeniu în care nu te pricepi sau dacă nu ai timp, îţi poţi delega votul către o altă persoană. Dar trebuie să poţi revoca această delegare la orice moment, nu doar o dată la 4 ani. Şi trebuie să poţi delega pe oricine, nu doar o persoană dintr-o ofertă de câteva mii care candidează şi care, iată, vedem ce bine (nu) ne reprezintă. Eu, de exemplu, mă pricep la unele lucruri şi vreau să votez direct (la tot ce ţine de educaţie, de politica internetului etc.). Dar mi-aş delega voturile pentru economie şi finanţe (să zicem, un vot referitor la majorarea impozitelor) unui cunoscut de-al meu, absolvent MIT, în care îmi pun mai multă încredere decât în orice parlamentar care poate nici măcar n-a făcut vreun curs de economie.

Sigur că, în timp, dintre oamenii de rând s-ar ridica mulţi reprezentanţi care câştigă încrederea celor din jur şi, în final, s-ar putea ajunge tot la un fel de parlament, în care 10% din cetăţeni votează pentru ceilalţi 90%. Diferenţa fundamentală este că acestor parlamentari le-ai putea retrage delegarea în orice moment, dacă descoperi că nu te mai reprezintă sau dacă se dovedeşte că nu se pricep şi că efectele voturilor lor sunt catastrofice. De asemenea, aceşti reprezentanţi nu ar avea o „procură generală” din partea noastră. Un om ar câştiga încrederea a mii de oameni pentru chestiuni de economie, altul pentru medicină, altul pentru cultură. Nimeni nu poate să le ştie pe toate şi e absurd să pui un parlamentar într-un scaun şi să-i spui „astăzi votezi pentru bugetul armatei, salariul preoţilor şi reducerea TVA”. Numai Ceauşescu se pricepea la toate şi uite săracul, l-au împuşcat în cap.

Unele din sisteme vor trebui în continuare regularizate de către agenţii guvernamentale, pentru că principiile pieţei libere nu se aplică întotdeauna (energie, transporturi, telefonie fixă, ajutorul social).

Evident, tot acest sistem ar funcţiona pe internet, dar este uşor de lăsat o portiţă deschisă şi pentru cei care nu au acces la internet. Ei ar putea primi un buletin prin poştă pentru fiecare referendum, urmând să îl depună la poştă dacă şi când se decid să voteze.

Cum să nu mergi la film

2008-11-13T18:17:00.001+02:00

Luni era Daria la şcoală toată ziua, aşa că am decis să mă duc la film de unul singur. Voiam să văd Zack and Miri Make a Porno; nu ştiam nimic despre film, nici actorii, nici dacă avea recenzii bune, dar văzusem posterul şi îmi plăcuse ideea. Buuuuun.

Intru eu în sală, mă aşez, se sting luminile, mă uit la reclame... începe filmul. Prima secvenţă, un prim-plan cu Philip Seymour Hoffman, gras şi blond cum e el, în chiloţi. Hm, zic, bun, mie chiar îmi place tipul, l-am văzut în The Talented Mr. Ripley, în Before the Devil Knows You're Dead şi-mi place cum joacă. E el cam gras ca să joace într-o comedie despre un film porno, dar începe bine.

A doua scenă, apare şi Catherine Keener (Maxine în Being John Malkovich). Actriţă bună şi ea, n-aş prea vrea să o văd dezbrăcată, dar în definitiv nu e un film porno, e o comedie despre un film porno, probabil tocmai de acolo provine umorul.

Mai trec câteva scene şi filmul era semi-umoristic, dar un umor cam negru; parcă mă cam dezumflasem, mă aşteptam la altceva. Philip Seymour Hoffman trăgea să moară, urina sânge, se umpluse de sicozis, iar nevastă-sa îi destăinuia psihiatrului conjugal că îşi doreşte ca soţul ei să moară, ca să o poată lua de la început. Ce naiba-i asta, când vine vorba despre filmul porno?

Mai trece vreun sfert de oră, nevasta îl părăseşte, pleacă cu fetiţa lor la Berlin, iar fetiţa creşte sub influenţa unei artiste renumită pentru operele ei pornografice. Aha! Am auzit cuvântul cheie. Mă rog, nu prea-mi vine să râd, totul e chiar destul de tragic. Dar măcar ne-apropiem de partea cu adevărat comică.

După vreo oră din film, eram de-a dreptul alarmat. Nu exista nici un personaj cu numele Zack sau Miri, nimeni nu vorbea de nici un film porno, Philip Seymour Hoffman regiza o piesă de teatru care se confunda cu propria lui viaţă... de fapt, eu în ce teatru am intrat? 6? Şi pe bilet ce scrie? Teatrul 5? Ce de cacao, am intrat în teatrul greşit! Ce fac, mă mut alături? Nah, hai să stau până la capăt. Cât mai e? O mai fi mult?

Până la urmă, s-a dovedit că văzusem Synecdoche, New York, despre zbaterea unui regizor de teatru care îşi filtrează propriile insuccese prin prisma unei piese autobiografice. Nu e genul meu de film, dar a fost interesant. Probabil totuşi că nu m-aş fi dus voluntar să-l văd. Dar măcar mi-a confirmat că Philip Seymour Hoffman e un actor bun.

Aseară am fost şi la Zack and Miri, cu Daria, şi a fost haios, vi-l recomand cu căldură!

Plouă!

2008-10-31T00:34:00.000+02:00

A venit şi ploaia în San Francisco, prima după vreo şase luni. Aici ajungi să aştepţi prima ploaie ca pe prima ninsoare. Mă rog, doar că nu te duci să te bălăceşti în ea.

De-acum până prin aprilie o să numărăm pe degete zilele fără ploaie. :-)

Ca muştele

2008-10-02T22:27:00.000+03:00

România a avut 5 echipe în Cupa UEFA anul ăsta. Bilanţul după turul I (tur-retur): 10 meciuri jucate, 0 victorii, 5 egaluri, 5 înfrângeri, 3 goluri marcate, 9 primite, 5 puncte din 30 posibile. Zero echipe calificate mai departe. Pffffffft.

De la Unirea, Vaslui şi Poli nu se aştepta nimeni la prea mult, dar culmea e că au făcut o figură mai frumoasă decât Dinamo şi Rapid, care sunt în picaj.

E bine totuşi că am avut anul ăsta 7 echipe care au scos capul în Europa. Altfel n-ai cum să începi decât de jos. Mai avem şi la anul acelaşi număr generos, după care probabil vom reveni la 4-5.

San Francisco, via München

2008-09-20T00:46:00.000+03:00

Am şters-o englezeşte! Azi ne-am plimbat un pic prin München, dar asta doar ca pretext pentru două mese (şi patru ore de somn între ele). Am băut un litru de bere azi, mai multă decât în toată ultima lună. Iar astă seară am mâncat o minunăţie de ciolan de porc, rumenit până când pielea a devenit super-crocantă, cu varză călită şi o găluşcă de cartof. Mmmmmm. În rest Munchenul e frumos, deşi n-am văzut prea multe. Ne-am distrat urmărind păpuşile din turnul Primăriei la oră fixă, după care am şi urcat în turnul Primăriei şi al Frauenkirche.

Mâine ne punem flori în păr, mergem la San Francisco!

Librăriile bucureştene, pepinierele pseudoştiinţei

2008-09-19T00:23:00.000+03:00

Marţi am colindat câteva librării centrale din Bucureşti în căutarea unor cărţi de ştiinţă. Am trecut pe la Cărtureşti, Sala Dalles, Eminescu şi Diverta. Speranţa mea era să găsesc traducerile în limba română a unor cărţi ca A Brief History of Time, The Universe in a Nutshell, The Pleasure of Finding Things Out sau The Trouble with Physics, volume zic eu foarte interesante de popularizare a fizicii moderne şi a impasurilor teoretice şi filozofice în care se află. În lipsa lor, aş fi vrut să cumpăr orice carte de popularizare a ştiinţei de nivel mediu spre avansat, pentru o rudă care petrece câteva zile în spital.

Ceea ce am găsit prin librării m-a dezamăgit însă cumplit. În primul rând, cărţile sunt ordonate adesea după editură. Să repet, pentru evidenţierea imbecilităţii unei asemenea idei: după EDITURĂ. De ce? Este cineva fan al unei edituri şi cumpără cu nesaţ tot ce publică aceasta? De ce nu după culoare sau după mărime? Mie-mi plac cărţile verzi... Doar am depăşit era cărţilor din BPT, pe care atâta lume le colecţiona în loc de tapet. Deci din start era cam greu să găsesc cărţile de ştiinţă, pentru că erau împrăştiate prin tot magazinul.

Am luat aşadar toate rafturile la rând. Ceea ce am vrut eu nici nu s-a pus problema să găsesc. La tematica „ştiinţă” se puteau încadra doar diverse manuale şcolare (la nivel de „să învăţăm să socotim”). Şi mă rog, foarte multe cărţi de ştiinţe sociale, puse, prin nu se ştie ce asociaţie de idei, alături de cărţile de self-help: „Descoperă învingătorul din tine” (descoperă-l cumva în mod magic, dacă se poate fără să înveţi carte şi fără să mergi la serviciu 11 ore pe zi, şi ajută-l să-l sugrume pe loserul din tine, astfel ca trântorul din tine să se umple de bani şi toate femeile să moară după el). Şi, să nu uit, ceva enciclopedii pentru copii. Bune şi alea, dar nu ce căutam eu. La secţiunea de istorie (acolo unde exista), fiecare volum de istorie propriu-zisă era încadrat de două cărţi de teoria conspiraţiei. Mai aproape de-atât n-am ajuns nicăieri de o carte de fizică teoretică.

Să nu mă-nţelegeţi greşit: nu caut o carte scrisă de un doctor în fizică pentru alţi doctori în fizică. Cărţile enumerate mai sus pot fi citite de orice absolvent de liceu în care sclipeşte o fărâmă de curiozitate despre cum funcţionează lumea noastră. Tocmai asta defineşte termenul „popularizare”.

Este trist, alarmant şi barbar că un oraş întreg nu are acces la o literatură ştiinţifică în adevăratul sens al cuvântului. O carte de ştiinţă, pe lângă informaţiile în sine pe care le conţine, induce şi nişte principii foarte sănătoase despre ce înseamnă o teorie ştiinţifică, cum este ea validată sau invalidată, cum putem obţine rezultate veridice fără să le denaturăm, chiar şi involuntar, cu dorinţele şi credinţele noastre omeneşti şi subiective. Aplicate la viaţa de zi cu zi, aceste principii ne fac să nu mai luăm totul chiar de bun, să ne întrebăm dacă ceea ce ne spun 10 oameni pe un ton convins este chiar adevărat sau doar o cutumă apărută de te miri unde. Acceptăm ideea că numărul de voci care susţin o teorie (a conspiraţiei, de exemplu) nu face teoria adevărată şi ajungem să nu mai citim o carte doar ca să ne confirmăm ceea ce ştiam deja („uite, dom'le, şi ăsta a văzut un OZN!”), ci căutăm în ea argumente ştiinţifice clare şi ignorăm restul, chiar şi pe noi înşine . Eu unul, de exemplu, aş muri de bucurie dacă am întâlni o civilizaţie extraterestră, dar nu îmi creez o lume a nebuniei mele în care acest lucru s-a şi întâmplat (dar americanii i-au ascuns ca să-i disece).

Câtă vreme acest mod de a gândi nu intră în sângele oamenilor, bucureştenii vor rămâne în semidoctism, punând ştiinţa adevărată, cum ar fi teoria relativităţii, pe picior de egalitate cu tot felul de năzbâtii (ca să nu le zic cretinisme), cum ar fi motorul cu apă sau sfârşitul lumii în 2012. Pentru că, nu-i aşa, a scris la ziar şi despre una, şi despre alta, nu? Iar alt criteriu pentru a diferenţia ştiinţa de pseudoştiinţă nu avem.

PS: Hidroliza apei este endotermă, deci extragerea hidrogenului din apă consumă cel puţin la fel de multă energie câtă produce arderea lui ulterioară. Mayaşii trebuia să-şi termine şi ei calendarul undeva şi s-a întâmplat să aleagă anul 2012. Am un Master of Engineering la MIT; vă rog eu, credeţi-mă pe mine mai degrabă decât pe nişte neica nimeni care caută ceva de care să le fie frică.

Ce-mi place în Bucureşti

2008-09-13T10:53:00.001+03:00

V-am tot povestit ce-mi pute în Bucureşti, hai să vă scriu şi ce-mi place. :-)

Descopăr tot mai multe colţuri din Bucureşti care arată foarte, foarte bine. Şi nu doar prin comparaţie cu acum câţiva ani, ci chiar prin comparaţie cu orice alt oraş pe care l-am văzut. Intersecţia de la Obor, de exemplu, e renovată foarte reuşit, deşi e drept că am auzit poveşti de groază despre cât a durat şi ce impact a avut asupra locuitorilor zonei. Dar rezultatul e foarte frumos. Parcul cu fântânile arată bine, toate ghivecele cu flori de pe trotuar sunt drăguţe, chiar şi gurile de metrou şi traseul tramvaiului sunt gândite unitar, cu barele alea de fier, şi-mi plac.

La fel mi-a plăcut şi zona Moghioroş. Am fost de câteva ori la terase pe acolo, serile, şi e chiar o plăcere. Totul e verde, terasele sunt civilizate (la Trattoria Roma am mâncat un carpaccio bestial), e lume multă pe bulevard ca la o promenadă, şi au mai apărut şi nişte fântâni cu culori.

Apropo de fântânile cu culori, am tot auzit poveşti că ar fi urâte, că ar fi kitschoase, că unele culori ar arăta urât. Mie nu mi se pare; mă rog, nici nu le-am văzut pe cele de la Piaţa Unirii. Dar cele din cartier sunt chiar elegante şi e bine că bucureştenii încep să aibă tot mai multe locuri unde să-şi poată clăti ochii.

Alte colţuri frumoase din Bucureşti sunt Herăstrăul (partea dinspre Roata Mare), Lipscanii (unele părţi, cum ar fi Smârdan sau Stavropoleos, că altele sunt în continuare cam nespălate), şi desigur frumoasa noastră Vatră Luminoasă. :-)

Bucureştiul nu mai pute a fum! E drept că, fiind vară, am stat mai mult la terasă şi mai puţin înăuntru, dar am stat şi în interior şi cred că poţi ieşi undeva fără să vii acasă mirosind ca un coşar. Pe unde am mai fost noi, locurile de nefumători nu mai arată ca un borcan şi în general dacă nu fumezi nu mai eşti un paria.

În Bucureşti, ai cu cine bea un pahar. Sigur, şi aici lumea munceşte mult, dar dacă dau două-trei telefoane pe seară, sigur găsesc pe cineva cu care să ies în oraş. Îmi place foarte mult cultura asta şi sper să nu se piardă. Spre deosebire de asta, în America am prieteni la fel de buni, dar nu prea-i poţi scoate din casă decât vineri şi sâmbătă.

Per ansamblu, părerea mea este că Bucureştiul se stilează de la un an la altul. Sigur că mai sunt încă destui bădărani şi manelişti, dar ai tot mai multe refugii unde te poţi duce ca să stai într-o atmosferă decentă. Ce-or face ei în cartierele şi mahalalele lor, în definitiv nu mă interesează. Şi mă întristează că mulţi oameni cu care am vorbit refuză să vadă jumătatea plină a paharului şi continuă să remarce doar vechile bube ale oraşului.

Mâine, 14˚C. Sau poate 28˚C. Pe-acolo pe undeva!

2008-09-12T20:17:00.000+03:00

Când deschid calculatorul de dimineaţă caut şi "weather Bucharest" pe Google şi îmi dă o casetă cu prognoza pe azi şi încă trei zile. Uneori dau click şi pe primele rezultate ca să văd prognoza detaliată. Şi să vedeţi ce păţesc.

Miercuri mi-a spus, "de vineri v-a spart, 14˚C". Joi mi-a spus "vineri e bine şi frumos, 28˚C, dar sâmbătă crăpaţi de frig, 14˚C". Azi (vineri) mi-a spus "sâmbătă e încă bine, 28˚C, dar duminică sigur, sigur se face frig, 15˚C".

Măi să fie, chiar nu putem da prognoza pe două zile fără să ratăm cu 10-15˚C? Iniţial am crezut că e o limitare de sistem, că poate nu există date decât pe o zi în avans şi atunci pune din burtă valori pentru peste două zile sau mai mult. Dar ulterior am văzut că datele alea par să varieze, ca şi cum cineva chiar încearcă să le prognozeze.

Şi sunt convins că datele astea vin de la INMH, că nu cred că weather.com sau alte siteuri au sisteme de colectare proprii pe teritoriul României. Cum naiba pot americanii să prezică vremea pe 10 zile (din care pe primele 48 de ore au precizie la nivel de oră, ştiu exact când se înnorează şi când începe să plouă), iar în România nu reuşim să prognozăm nici măcar două zile fără o abatere grosolană?

Un sistem mai bun decât ăsta pot şi eu să fac: anunţ pentru mâine şi poimâine aceleaşi valori termice ca pentru azi, şi sistemul ăsta e destul de precis, chiar şi pentru oraşe unde clima fluctuează destul de haotic, cum ar fi în Boston (deşi sigur că sistemul ăsta nu "prezice" propriu-zis ceva, în sensul ştiinţific). Dar decât să mă fac de râs cu 10-15˚C, mai bine numai cu 2-3...

Băiat mare

2008-09-01T11:03:00.000+03:00

Cătălin şi-a învins o frică din copilărie. Nu vreţi să ştiţi ce groază aveam de urşii ăştia acum 25 de ani. Bine, erau şi mai mari pe vremea aia, aveau vreo 3 metri înălţime. Şi voiau să mă muşte mereu.

Ironie

2008-08-28T19:35:00.000+03:00

De curând s-a încheiat IOI 2008, Olimpiada Internaţională de Informatică. Am vrut şi eu să mă duc să văd rezultatele, că am auzit că românii au spart anul ăsta (şi unii din ei sunt din liceul meu). Dar, fază tare, nu le merge siteul. Asta e aşa, cam ca şi cum ar fi organizat China Olimpiada (sportivă) fără stadion. :-)

În altă ordine de idei, am rezolvat cu filtrul de apă pentru frigider: l-am cumpărat din America. :-) În România am mai dat vreo 10 telefoane şi am zis că trebuie să trag linie undeva. Toată lumea mă trimitea la service, iar la service, cele vreo 3 la care am sunat, mi-au zis că n-au. Şi vorbim despre un model de filtru de apă foarte comun, pe care toate frigiderele Electrolux şi White Westinghouse îl folosesc (dacă fac apă şi cuburi, evident). Un filtru care trebuie schimbat la fiecare 6 luni, pentru care nu e nevoie de service, pentru că se scoate şi se bagă la loc prin apăsarea unei clape. Ceva ce ar trebui să găsesc prin orice hipermagazin.

Din fazele Bucureştiului

2008-08-23T11:28:00.001+03:00

Vreau să schimb filtrul de apă la frigider (avem un frigider care dă apă de băut şi cuburi de gheaţă). Problema e că nimeni nu vinde filtre de schimb, deşi am fost la vreo 5 lanţuri mari de magazine şi am sunat la telefon la alte câteva, şi toate vând frigidere cu automat de gheaţă. Se pare că e o problemă în Bucureşti, toată lumea vinde produse, dar nimeni nu vinde consumabile. Am sunat la telefon la producător şi mi-au spus că „poate au în Metro, că acolo se duc toţi” sau, dacă nu, la ei la firmă în Otopeni. Mişto, pentru un filtru care costă $40 trebuie să mă duc până în Otopeni. Prin comparaţie, când am schimbat un filtru identic la frigiderul din San Francisco, l-am scos din soclu, i-am luat numărul de model, l-am căutat pe Google, am dat click pe primul magazin cât de cât respectabil care-l vindea şi l-am cumpărat. Totul a durat 10 minute, plus încă două zile ca să-mi vină acasă prin poştă.

O problemă similară am avut şi cu telefonul fix. Am intrat pe la vreo trei magazine căutând un telefon fix fără fir, cu robot, marca Panasonic (avem şi în State şi ne place mult marca asta). Bun, am găsit în câteva locuri, dar nimeni nu vinde sateliţi suplimentari. Le-am explicat că aş vrea 3-4 şi toţi îmi zic că sigur că da, se pot adăuga sateliţi suplimentari, dar noi nu-i vindem. În cele din urmă, am cumpărat un telefon cu un singur satelit (cel care vine cu baza). Evident că vânzătorul mi-a explicat că nu se pot adăuga sateliţi noi, noroc că nu l-am crezut. Acum sunt în stadiul în care am telefonul mult dorit, dar vreau să-i mai adaug sateliţi, ştiu exact ce model îmi trebuie, şi nimeni nu-l vinde. :-)

În România este imposibil să iei un produs din raft, să dai banii pe el şi să ieşi din magazin (poate doar dacă cumperi o pâine). La Diverta am stat o grămadă la coadă pentru că, nu ştiu din ce motiv, acolo se pot plăti şi facturi la gaze sau altele. Sau dacă nu este asta, este cineva în faţa mea care a cerut o factură, care înseamnă că trebuie completate vreo două kilograme de formulare pentru ca ei să poată scădea preţul unei cărţi din taxele unei firme de tricouri.

Am cumpărat un fier de călcat din Cora şi m-au întrebat de vreo trei ori dacă sunt sigur că nu vreau să fac proba şi garanţia. Raţionamentul meu este că, dacă din fiecare 10 produse cumpărate unul nu merge, e ca şi cum aş plăti totul cu 10% mai scump şi în schimb scap de nişte ore de stat la coadă. Şi dă-l încolo, e un fier de călcat, nu o plasmă, şi e marcă bună.

Cu cartea de credit surprizele nu mai contenesc. Teoretic, multe magazine zic că acceptă cărţi de credit, dar în final te pun să introduci PINul, ori cărţile de credit merg fără PIN (spre deosebire de cele de debit). Nu numai, dar e o greşeală să introduci PINul la o carte de credit, pentru că atunci tranzacţia se face în regim de debit, ca şi cum ai scoate bani gheaţă de pe cartea de credit. Iar pentru o asemenea tranzacţie, compania de credit mă taxează scurt $20-$30. Motiv pentru care eu n-am folosit niciodată PINul la cărţile de credit şi nici nu mi-l ştiu. Şi e o situaţie tâmpită să te trezeşti la magazin cu cumpărăturile făcute şi neavând cum să plăteşti. Până la urmă plătim cu cartea de debit, ceea ce implică alte riscuri (fiind legată direct de contul din bancă, ai mai mult de pierdut dacă magazinul se hotărăşte să-ţi fure numărul cărţii).

Gata astea-s alea rele, am şi multe bune de povestit. :-)

Derby

2008-08-20T00:22:00.000+03:00

Nu-mi stă în fire să postez ca să fac reclamă, dar... mergeţi fraţilor la Derby, că se mănâncă bine de tot! Pe lângă pozele de mai jos, au mai existat un aperitiv cu ficăţei şi o supă cremă de dovlecei cu crutoane şi usturoi, de să mori mâncând! Ceea ce era aproape să şi facem.

O zi lipicioasă la Vulcanii Noroioşi

2008-08-18T11:20:00.001+03:00

Sâmbătă seară, cam pe la al doilea Glenmorangie în The Harp, R. ne-a zis că nişte prieteni ai ei voiau să meargă duminică la Vulcanii Noroioşi. Aşa că ne-am lipit şi noi de ea, că ştiam că merită văzuţi vulcanii ăia. Zis şi făcut, a venit şi I. şi am stabilit să ne adunăm cu toţii la noi acasă la 9 dimineaţa duminică. Ceea ce am şi reuşit, destul de anevoios, dar am reuşit.

Am plecat noi voioşi către Urziceni şi Buzău, noi trei în maşină şi I. pe noua lui motocicletă. Pe drum, căldură mare, pe la 10 dimineaţa deja trecuse de 30˚C. La prânz ajunsese pe la 57˚C la soare şi n-a scăzut sub 30˚C decât pe la 9 seara. Unde altundeva mai potrivit să mergi, pe căldura asta, decât la nişte vulcani? Pe drum (drumul european), tarabe cu legume, săteni venind de la biserică, animale. Zi de vară în Bărăgan.

La vulcani ne-am amintit şi eu şi Daria de unele părţi din Death Valley: o zonă mare lipsită complet de vegetaţie, un peisaj alb-negru (şi mai ales gri), căldură şi apă puţină (cea din noroi).

După asta, la 40 de grade, ce era să facem? Am luat o bere şi-un grătar...

Am dat o tură şi pe la al doilea punct cu vulcani, mai mari şi cu mai mulţi clăbuci.

În final arătam cam aşa:

Ne-am oprit o tură şi la Casa Matei, pe DN10, că aveau nişte deserturi faimoase. Dulceţurile („chiseaua bunicii”) cică sunt făcute la mănăstirea Văratec. Eu personal m-am tratat cu nişte Unicum, că m-am lăsat de deserturi...

În final, am luat-o spre Întorsura Buzăului / Săcele / Cheia, cu intenţia să ne odihnim un pic în Cheia şi să mâncăm, dar ne-am socotit prost timpul şi până la urmă am trecut întins prin Cheia şi înapoi acăsică. Săraca R. a condus vreo 12 ore ziua aia. Recordul meu pe o zi cred că e vreo 10, care şi-aşa a fost prea mult, şi asta pe autostrăzile Californiei, care nu se compară cu cele de ieri.

Acasă mai că n-am înfundat ţevile de la duş cu cât nisip am dat jos de pe mine. Printr-o minune, am scăpat fără arsuri, deşi degetele mele de la picioare luaseră o nuanţă de roşu aprins la un moment dat.

Pregătiţi berile!

2008-08-07T21:41:00.000+03:00

Pe 13 august ajung în România (seara târziu, ar putea fi chiar 14 august dacă avionul întârzie un pic...). Fanii Dariei trebuie să mai aştepte până pe 16, că mai sunt nişte muzee în New York pe care nu le-a văzut încă şi se opreşte acum câteva zile pe drum.

Ne e dor de voi (vă ştiţi voi care)!

De prin Vegas adunate

2008-07-22T21:44:00.000+03:00

Gata, ne-am întors aseară acasă. Iniţial trebuia să stăm doar până duminică, dar am ajuns vineri seara acolo, iar sâmbătă dimineaţă ne-am dat seama că în două zile de-abia apucăm să ne punem pantofii. Aşa că ne-am extins sejurul cu încă o zi.

Activitatea principală a fost datul la manetă, evident. E un sport destul de distractiv dacă nu speri să câştigi. Banii oricum se duc pe termen lung şi cu cât joci mai mult timp, cu atât mai sigur e că îi pierzi. Secretul fericirii la jocuri mecanice este să priveşti banii ăia ca duşi de la bun început. Deja majoritatea jocurilor din Las Vegas sunt electronice şi au o grafică foarte haioasă când câştigi ceva (cum ar fi 10¢). Fug veveriţele şi ursuleţii aşa pe frumos pe ecran şi îţi cântă muzica la maxim, după care te anunţă cu litere de o şchioapă: ai câştigat... 49¢!!!! Şi tu te bucuri şi baţi din palme. De-asta e America bogată, că ştiu să-ţi ia banii cu amândouă mâinile şi tu eşti cel mai fericit. :)

Pe lângă asta, am văzut şi o grămadă de spectacole. Chiar de ziua mea am mers la Zumanity, care se autodefineşte ca "latura senzuală a lui Cirque du Soleil". A fost un fel de circ + cabaret. Am văzut tot felul de acrobaţi, gimnaşti, contorsionişti, care printre picături se mai şi dezbrăcau, plus diverse scenete comice, totul legat de sex. Surpriza a fost că ne-am luat bilete în primul rând fără să ne gândim ce implică asta la spectacole de circ. Drept care am participat şi eu la una din scenete, a fost foarte palpitant, şi m-am ales şi cu o poză gratis. În caz că vă întrebaţi, eu mi-am păstrat hainele pe mine.

Am mai fost şi la The Star Trek Experience şi bine am făcut, pentru că se pare că o să se desfiinţeze spectacolul (Hilton, în cadrul căruia funcţionează, nu le-a mai reînnoint contractul). Din cauza asta, la ieşirea din atracţie erau nenumărate mesaje de la fani care cereau ca spectacolul să rămână. Unele erau şi scrise cu tâlc, de genul "Please don't boldly go". Mie mi-a plăcut foarte mult (ce surpriză). La intrare era o cronologie lungă a zborurilor spaţiale, cum au descoperit warp drive, cum au făcut primele zboruri de explorare, când s-a născut şi ce-a mâncat fiecare membru al echipajului etc. Printre astea, preluau şi date din episoade, de exemplu marcau momentul când a fost asimilat Jean-Luc Picard de borgi şi a devenit Locutus. După asta, puteai să mergi la două spectacole, de vreo 20 de minute fiecare, şi eu am fost la amândouă. Într-unul te răpesc klingonii, în celălalt ne invadează borgii. Au efecte bine făcute amândouă, unul cu proiecţii, iar unul cu ochelari 3D, plus actori îmbrăcaţi în costume (mulate, exact ca-n film!) şi scene turnate cu actorii reali din film, care vorbesc la persoana a doua, ca şi cum ar vorbi cu tine direct. Decorurile să zicem că nu erau perfecte, erau cam de plastic, dar când micşorau luminile, deveneau mai credibile. Şi e o experienţă mişto să stai pe puntea Enterprise şi să apară Riker pe ecran să-ţi explice de ce te-au răpit klingonii.

Am fost şi la un acvariu destul de interesant cu rechini. Nu era foarte mare, pentru $18 mă aşteptam să vedem mai mulţi peşti, dar aveau câteva exponate deoebite. De exemplu, am văzut prima oară un varan. Nu făcea el mare lucru, dar stătea şi se uita foarte curios la oameni. Traseul prin acvariu tot cobora, astfel încât în final puteai să treci printr-un tunel pe sub acvariu şi să vezi peştii de jos în sus. Aveau şi un exponat pentru copii: un bazin cu apa foarte joasă unde puteai să bagi degetul să mângâi pisici de mare, crabi şi nişte peştişori coloraţi. Am mângâiat şi eu animalele, dar mai cu jumătate de inimă, că o pisică de mare l-a omorât pe Steve Irwin (nu e ceva obişnuit, se întâmplă o dată la un milion şi nu de la o înţepătură în deget, dar oricum).

Aşa mi-am petrecut eu aniversarea de 25 de ani! A, şi încă ceva ce nu vezi în fiecare zi: duminică, de Sfântul Ilie, a plouat în Las Vegas, ceea ce se întâmplă cam o zi pe an. N-a plouat mult, nici torenţial, dar oricum a fost un pic straniu să plouă în deşert de Sfântul Ilie.

Cine a citit până aici, îi dau o bere :-)

Vegas, baby!

2008-07-20T04:36:00.000+03:00

Ieri (pe 18) imi zice Daria "vezi ca diseara mergem la restaurant cu Pavi si Carter, ne iau ei cu masina". Mi s-a parut mie cam ciudat ca mergem cu ei la restaurant cu o zi inainte de ziua mea, ca vorbisem in principiu sa ne vedem chiar pe 19 cu ei. Dar o cina cu ei nu se refuza niciodata, deci n-am zis nu.

Dupa care pe la 5 dupa-masa incepe Daria sa-mi zica "du-te un pic in baie, ca vreau sa-ti impachetez cadoul si nu vreau sa vezi". Am bombanit eu un pic, ca nu intelegeam de ce nu-i ajung trei camere sa-mi impacheteze mie cadoul, dar m-am dus pana la urma.

Pe la 7 seara vin Pavi si Carter sa ne ia. Ne pupam noi, ne suim in masina si-i intreb: "unde mergem"? Zice Pavi, "in Burlingame, stiu eu un restaurant indonezian bun acolo" (Burlingame e un oras chiar langa aeroport). Bun, mergem in Burlingame. La un moment dat, cum faceam noi conversatie, ma prind eu ca suntem pe rampa de iesire catre aeroport. Hopa, ce naiba se-ntampla, de ce mergem la aeroport? Carter, foarte prompt: "Mi-au pierdut astia o geanta cand am venit din Oklahoma si trebuie sa ne oprim sa o iau". Ok, are sens in continuare! Cam la modul "ce stie tot satul, nu stie barbatul", dar pentru mine avea sens.

Cand a oprit Carter la intrarea de pasageri insa, mi-a picat si mie fisa! Sigur pe mine, zic "aaaaa, avem musafiri surpriza de ziua mea!". Deja ma gandeam pe cine o fi invitat Daria sa ma surprinda. Numai ca in momentul ala ne-am dat toti jos din masina si Carter a inceput sa scoata niste valize din spate. De ce scoate Carter valize din spate? Credeam ca am venit sa luam o valiza, nu sa lasam? Si asta nu-i valiza mea, ca parca o recunosc? "Unde mergem?"

Si-atunci s-au indurat in sfarsit sa ma lumineze si pe mine: "Vegas, baby!".

Asadar am ajuns in Las Vegas azi-noapte pe la zece, eu ca o floare, doar cu portofelul si cu hainele de pe mine (imi facuse Daria bagajele pe ascuns). Ne-am dus fuga sa mancam ceva, ca eu nu mancasem nimic toata ziua, in ideea ca mergem la restaurant oricum. Pe la 3 noaptea am terminat si noi cina, ca asa e cu fusul orar in Las Vegas, dupa care am tras un pic la manete si ne-am dus sa ne culcam.

Acum e 19 seara si o sa mergem la Zumanity, un spectacol de circ pentru persoane peste 18 ani. Urmeaza sa aflam daca circul este doar un pretext pentru alte lucruri mai adanci. :)

Acest mesaj este scris fara diacritice, deoarece il scriu de pe Mac-ul Dariei (nu am laptopul meu la mine, pentru ca Daria, cu toata inventivitatea ei, nu a gasit un pretext pentru care eu sa-mi iau laptopul la "restaurantul indonezian").

Te-ai lepădat de Windows? M-am lepădat!

2008-06-11T21:59:00.000+03:00

Tocmai am şters ultima instalare de Windows de pe calculatoarele noastre. Casa Frâncu a fost exorcizată. :)

Au trecut vreo 15 ani de când am văzut prima oară un sistem Linux (pentru că, din păcate, au trecut vreo 15 ani de când eram licean). Apoi, în 1996 Andrei mi-a instalat Linux pe un calculator proaspăt cumpărat, pe vremea când numai un guru putea să instaleze un sistem. Dar nu l-am folosit prea mult, pentru că eram mult prea legat de diverse programe de Windows (Borland Pascal / C / Delphi, Microsoft Office şi altele).

În 1999 am intrat la MIT şi de atunci am trecut pe Linux pentru tot ce însemna şcoală sau muncă. Linuxul ajunsese deja la stadiul de kit de instalare şi sistemul în general se instala uşor, deşi trebuia în continuare să sapi prin documentaţii ca să instalezi şi să foloseşti diverse programe. Am rămas legat de Windows pentru diverse lucruri pe care din Linux nu le puteam face mulţumitor: scriere de CD-uri, scanare, jocuri, citirea documentelor Word pe care mi le trimitea lumea.

Cu timpul, Linuxul s-a pus la punct cu mai toate neajunsurile, ajungând să întreacă cu mult Windowsul la numărul de lucruri pe care le poţi face. Vorbind numai din experienţele personale, pot să enumăr întreţinerea unui server de web / SSH / mail, editarea de partituri muzicale, editarea de documente cu formule matematice complexe sau crearea de fişiere .ogg din CD-urile mele. Nu vreau să spun că aceste lucruri nu se pot face şi sub Windows; dar ele nu pot fi făcute în condiţii de stabilitate, securitate, gratuitate şi cu garanţia că software-ul pe care îl instalezi nu te spionează şi nu instalează diverse forme de malware.

De vreo doi ani, singurul motiv pentru care mai încărcam Windowsul era ca să joc World of Warcraft. Acum, de vreo lună, am rezolvat-o şi asta: Există un emulator de Windows pentru Linux şi deci pot juca World of Warcraft de sub Linux. După care am decis că am un grad suficient de independenţă faţă de Windows şi l-am şters fără să mai stau pe gânduri.

Îmi dau seama că am degenerat dintr-o pledoarie pentru free software într-una împotriva Windowsului în particular. Să renunţi la Windows este una, să renunţi la orice software care nu este liber presupune mai mult efort. Dar este un început bun. :)

Nu am chef azi

2008-06-10T05:24:00.000+03:00

Un coleg de facultate a spus o vorbă mare odată, în timpul unui campionat mondial (care se suprapunea mereu cu sesiunea): „Când câştigă România, n-ai chef să înveţi; când pierde România, n-ai chef să înveţi”. Azi România a făcut egal şi eu tot n-am chef de nimic. :) Turneele finale sunt o pierdere de vreme îngrozitoare, mai ales în California: Te scoli dimineaţa, de la 9 până la 14 sunt meciuri, şi practic ziua e cu 5 ore mai scurtă.

Printre picături, mai şi lucrez câte ceva totuşi. Temporar sunt webmaster la siteul bisericii, până se găseşte cineva cu un ochi mai artistic decât al meu. Mergem înainte şi cu siteul de restaurante din Bucureşti, dar ne-am apucat de şapte lucruri deodată şi momentan nu avem nimic de arătat. :)

Licenţa GNU GPL şi satul fără câini

2008-05-13T23:16:00.000+03:00

De câtăva vreme se întâmplă cu DEX online un lucru care mă îngrijorează.

Proiectul DEX online îşi oferă, liber şi gratuit, baza de date sub licenţa GNU GPL. Cu alte cuvinte, oricine poate să descarce întreaga bază de definiţii şi să o folosească în orice scop, comercial sau necomercial. Licenţa GPL, aşa cum apare ea pe siteul DEX online, obligă la două lucruri:

Baza de date trebuie oferită mai departe tot sub licenţa GPL;
Oriunde sunt folosite definiţii preluate de la DEX online, trebuie inclusă o notă cu textul " Copyright (C) 2004-2008 DEX online. Copierea definiţiilor este permisă sub licenţa GPL, cu condiţia păstrării acestei note".

Elaborez un pic, pentru cei care nu vă învârtiţi în lumea softwareului. Licenţa GPL se aplică în special programelor, dar poate fi aplicată şi oricărui document în general. Ea conferă utilizatorului patru drepturi: să folosească documentul în orice scop; să facă copii ale documentului; să modifice documentul; să redistribuie copii modificate ale documentului. Licenţa GPL impune o singură restricţie: copiile redistribuite ale documentului trebuie, la rândul lor, să fie sub licenţa GPL.

Cu alte cuvinte, licenţa GNU GPL este un fel de "virus". Scopul ei nu este de a proteja utilizatorul, ci documentul. Un document aflat sub licenţa GPL este liber şi gratuit la infinit. Oricine doreşte să îl folosească şi să îl redistribuie trebuie să îl dea mai departe tot sub licenţa GPL; utilizatorului i se interzice în mod explicit să îngreuneze copierea mai departe a documentului (de exemplu, prin criptarea cu o parolă sau prin impunerea unei licenţe mai restrictive decât GPL).

Până aici, toate bune şi frumoase. DEX online a făcut, zic eu, un lucru nobil: a creat, cu mult efort, un document de o importanţă covârşitoare pentru limba română şi a spus "acest document este liber disponibil şi nimeni nu are voie să-l facă vreodată ne-liber". Mai mult, a spus "dacă doriţi să folosiţi baza de date în scopuri comerciale, noi nu vă împiedicăm". Singurul lucru pe care îl pretindem în schimb este puţin credit. Nu ştiu dacă ni se poate cere mai mult de atât.

Ce se întâmplă în schimb? Au apărut, ca ciupercile după ploaie, siteuri care copiază baza de date a DEX online, dar omit să dea vreun credit proiectului DEX online (încălcând condiţia [2] de mai sus). Mai mult, unele din aceste siteuri îşi impun asupra definiţiilor afişate propriile licenţe draconice, care interzic de-a binelea copierea definiţiilor de pe aceste siteuri (încălcând şi condiţia [1] de mai sus).

Câteva din aceste site-uri sunt (nu le pun link explicit, că nu merită):

dex-online.ro;
vocabular.ro;
dex.webis.ro;
rodex.ro;
dex-online-ro.ro.

Observaţi unde e câinoşenia? Există oameni pe lume care insistă să fure un lucru oferit liber şi gratuit! Şi cel mai tare nu mă doare că nu dau credit proiectului DEX online pentru datele preluate. Cel mai tare mă doare că îşi impun propria lor licenţă asupra datelor, interzicând copierea mai departe.

În limba engleză, se poate spune că există o confuzie în privinţa termenului "free software", deoarece "free" înseamnă atât "liber", cât şi "gratuit". Dar în limba română nu avem această scuză. Licenţa GNU GPL nu-i conferă documentului gratuitatea, ci libertatea. Nu am nimic împotrivă ca cineva să preia definiţii din DEX online şi să le redistribuie contra cost. Trebuie doar ca varianta redistribuită să fie, la rândul ei, liberă de orice restricţii.

Unul din aceste siteuri, dex-online.ro, este şi mai perfid. Autorul şi-a ales în mod intenţionat un nume cât mai apropiat de websiteul proiectului DEX online (http://dexonline.ro), ca să creeze confuzie. După care s-a dus şi a pus legături către websiteul său din câte pagini a putut (de la Wikipedia, de exemplu). Din nou, observaţi unde ajunge ticăloşia? Nu e destul să iei ceva pe gratis, trebuie să şi spui "e al meu, eu l-am făcut", şi să-l prezinţi peste tot drept creaţia ta.

Dincolo de aspectul legal al problemei, pe care îl rezolvăm cu un avocat, încerc să înţeleg ce e în mintea unor oameni ca ei. Încerc să găsesc alte explicaţii decât răutatea umană în starea ei pură ("nu stă nimeni cu ochii pe el, deci am să-l fur şi/sau am să zic că eu l-am făcut"). Poate oamenii pur şi simplu nu s-au gândit că un document, pe lângă că poate fi copiat fizic, mai poartă cu el şi restricţii etice? Poate s-au gândit că un proiect făcut voluntar şi care nu urmăreşte profitul financiar nu are cum să se apere împotriva furtului? Poate s-au gândit că licenţa GPL nu este solidă din punct de vedere legal şi nu poate nimeni să le ceară socoteală?

Cred că dacă ar fi intrat hoţii în casă şi mi-ar fi furat tot ce am nu m-aş fi enervat aşa de tare.

Poze de astă-iarnă

2008-04-17T19:05:00.000+03:00

Cu ceva întârziere, am pus pe 'net şi pozele din România de astă iarnă. Mare parte sunt din Bucovina, dar sunt şi destule de la legendarele chefuri dintre Crăciun şi Sfântul Ion.

http://catalin.francu.com/Photos/2007-12-17%20Romania/

California pe roţi

2008-03-17T08:40:00.000+02:00

Iar ne-am plimbat! De vineri până luni am fost rupţi de lume, doar duminică seară am găsit un motel cu internet (şi prima mea grijă a fost să citesc onlinesport.ro ca să văd ce-a făcut Steaua). Daria lucrează la un proiect foto cu clădiri abandonate şi am facem un tur de forţă de patru zile prin Death Valley şi Mono Lake.

Cel mai mult s-a bucurat de excursia asta Golful nostru. În primul rând, l-am dus la revizie înainte să plecăm, pentru că se apropia de venerabila vârstă de 90.000 de mile (vreo 145.000 km). Plus că de vreo doi ani, de când nu mai conduc imens până la serviciu, l-am plimbat mai mult prin oraş şi acolo mereu scoate consum mai prost. Acum, la drum întins, am scos cu el 28.2 mpg (cam 8.3 l/100km). Ştiu că nu se compară cu maşinile europene, dar pentru o maşină cu motor de 2L nu ştiu dacă pot pretinde mai mult. Ce i-a plăcut lui mai puţin e că l-am dus pe drumuri prăfuite şi acum este absolut infect. Nu l-am spălat încă, dar cred că va fi nevoie de câteva spălări ca să se spele toţi gândacii striviţi. A, şi i-a crăpat şi parbrizul, de la vreo piatră rătăcită. Acum vom afla cât de bună e compania de asigurări. :)

Asta a fost a treia oară când am fost în Death Valley. Am mai fost o dată vara şi o dată în noiembrie, iar acum a fost o experienţă complet deosebită. Toată valea era înflorită, plină de nişte flori pirpirii galbene sau mov. Vremea era numai bună în timpul zilei şi seara cam frig, exact ca în San Francisco.

În Death Valley ne-am tot dus în două locuri, la diverse ore ale zilei: la Rhyolite, un oraş abandonat, şi la Wonder Mine, o mină unde au extras mormane de aur şi argint pe la 1910. La Mono Lake am fi vrut să mergem la Bodie, un alt oraş abandonat, mult mai mare şi mult mai bine conservat, dar vremea n-a ţinut cu noi şi era drumul închis din cauza zăpezii. Aşa că ne-am dus puţin pe la malul lacului (Mono) şi am dat o tură pe jos. Ce-mi place la americani e că au foarte multe panouri cu informaţii peste tot, chiar şi în locuri pe lângă care ai putea trece fără să ai habar că sunt interesante. Mono Lake, de exemplu, este de 6 ori mai sărat decât oceanul şi de 100 de ori mai alcalin (leşios). Este comparabil cu Marea Moartă ca salinitate. Din cauza asta nu trăiesc peşti în el, ci doar nişte creveţi minusculi (brine shrimp). Din păcate, creveţii ăia mor iarna, deci nu era mare lucru de văzut.

Luni am ajuns acasă, fără prea multe peripeţii. A fost bine că n-am condus în weekend, că vineri şi luni n-a fost deloc trafic şi am mers tot cu 70-75-80 mph tot drumul.

Săptămâna asta avem musafiri, ne vizitează un verişor al Dariei, şi deci iară facem turul oraşului. :)

Yams

2008-02-01T05:00:00.000+02:00

Tocmai mi-am reconfirmat teoria că programarea adevărată se învaţă scriind jocuri. :) M-am apucat mai demult să învăţ GTK, un set de pachete care facilitează dezvoltarea de aplicaţii Linux (ulterior pachetele au fost portate şi pe, pardon, Windows). Printr-o coincidenţă, iarna asta am jucat nişte yams cu ai mei (un joc de zaruri), după o pauză de vreo 10 ani. Şi după ce ne-am întors din vacanţă, pe 22 ianuarie, m-am apucat să scriu, ce altceva, un joculeţ de yams în GTK (PyGTK, ca să fiu mai exact).

Şi surpriză! După 10 zile de lucru nu foarte intens, e gata! Asta spune multe despre GTK şi (cu riscul de a suna pedant) despre software liber. Mă rog, lipsesc unele mărunţişuri, de exemplu nu salvează high-scorurile, iar la uzabilitate ar mai fi loc de îmbunătăţiri. Uite cum arată interfaţa:

Îl vreţi şi voi? Costă $200, o mână şi-un picior şi nu aveţi voie să-l daţi mai departe. A, şi când îl rulaţi prima oară se leagă la internet şi îmi trimite mie detalii despre calculatorul vostru. După care instalează nişte progrămele numite AdMax, SpyOnU şi PenisPlus, care sunt complet inofensive, dar nu le mai puteţi dezinstala în veci. Sau mă rog, ar putea face lucrurile astea dacă ar fi non-free software. Serios vorbind, îl puteţi descărca de aici sau direct prin SVN dacă preferaţi. Există riscul să nu vă meargă, pentru că nu l-am testat mult pe alte sisteme. În mod sigur aveţi nevoie de Linux, python şi GTK. După ce îl dezarhivaţi, daţi dublu-click pe yams.py.

M-am distrat aşa de mult cu nimicul ăsta, încât cred că o să mă ocup un pic de toate joculeţele pe care le-am scris în Turbo Pascal 6, să le fac să meargă în DosBox.

La revedere, Bobby Fischer

2008-01-19T02:39:00.000+02:00

Daca mai exista vreun dubiu ca murim cu totii, chiar si cei mai mari dintre noi, iata -- a murit si Bobby Fischer... Un om putin nebun, putin imatur, putin evreu antisemit, putin fara diploma de liceu, dar un sahist magistral, poate cel mai mare al tuturor timpurilor.

Nu-mi sta in fire sa bloghez fara diacritice, dar evenimentul e prea notabil; momentan nu-mi merge internetul pe Linux (suntem in Londra zilele astea), iar sub Windows n-am un pachet bun de diacritice. Ca sa fac o paranteza si sa anticipez o sugestie, driverul de Windows facut de Cristian Secara este bun si foloseste chiar diacriticele romanesti corecte (ș si ț, cu virgula dedesubt), dar acestea nu sunt incetatenite si se vad prost pe majoritatea sistemelor, in sensul ca ș si ț au marime diferita de restul literelor si arata enervant. Sub Linux, maparea romaneasca foloseste doua litere gresite, s si t cu sedila in loc de virgula, dar macar arata uniform pentru ca majoritatea sistemelor stiu sa le redea.

Bucovina 2

2008-01-14T12:05:00.000+02:00

La Pensiunea Ana-Maria a fost extraordinar, am avut parte de nişte gazde exact cum îmi imaginez eu când aud cuvintele "omenie" şi "a omeni". N-am ştiut ce-i foamea şase zile şi, deşi am mâncat ca sparţii (trei mese pe zi, ceea ce eu nu mai făcusem de câţiva ani buni), n-am reuşit să le risipim gazdelor impresia că "copiii ăştia nu mănâncă nimic". Şi am nimerit şi în sezonul potrivit, la sarmale, caltaboşi, sângerete, piftie şi alte bunătăţi. Vila e făcută clar cu scopul ca turiştii să se simtă bine, nu cu scopul de a face bani (de exemplu, toate camerele erau foarte mari şi cu o mulţime de mobilă).

Vila are o curte lungă, care coboară lin (sau nu prea, depinde cu ce parte te aşezi pe sanie) spre un pârău. Fiind vorba de o iarnă în Bucovina, când am ajuns acolo deja erau vreo 30 cm de zăpadă şi mai târziu a mai nins încă pe-atât. Aşa că ne-am dat cu sania şi cu schiurile (puse tot de gazde la dispoziţie) sau direct cu pantalonii de schi şi cu fundurile (noastre). Într-o zi am ajuns până jos la pârâu şi am făcut şi o mică expediţie, am luat-o în sus prin albia îngheţată şi, lăsând în urmă ultimele case, am intrat prin pădure. Era foarte frumos, era totul nins şi doar din loc în loc se mai vedeau urme de iepure şi de câine. Plus din loc în loc câte un copac tăiat. Pădurea asta este chiar întreţinută cu cap, cum ar trebui să fie, adică ultima casă de pe drum este cea a pădurarului şi el marchează copacii care trebuie tăiaţi (şi mai şi plantează ceva în loc). De exemplu, ne-a plăcut că am ajuns la un ciot unde fusese tăiat un brad, dar chiar de lângă ciot mai ieşea un brad tânăr, de vreo 2-3 ani, pe care îl lăsaseră în pace.

Gazdele ne-au povestit că vara, în fiecare zi, se duc prin pădure şi adună ciuperci, mure şi alte ingrediente pe care le-am recunoscut cu plăcere într-o plăcintă de ciuperci de să mori mâncând, într-o salată de hribi muraţi sau într-o afinată, după... afinităţile fiecăruia. Pe lângă asta, pe ambele laturi ale curţii oamenii plantaseră zmeură, afine, corni, măceşi şi alte plante numai bune de făcut tot soiul de băuturi terminate în -ată (şi gemuri, despre care prietenii mi-au spus că-s mortale, dar eu n-am încercat, pentru că trebuia să trag linia undeva înainte să explodez).

Am făcut şi drumeţii prin zonă. Am fost la două mănăstiri, Arbore şi Suceviţa şi e o deosebire ca de la cer la pământ între ele din punct de vedere al condiţiei. Suceviţa este prosperă, are majoritatea picturii exterioară şi turiştii vin gârlă, chiar şi pe 31, când am ajuns noi. Arbore este mult mai retrasă şi mai chinuită de vreme (pe exterior, doar pe sub streaşină mai rămăsese pictura cât de cât intactă). Cred că o duc şi mai rău cu fondurile de la UE şi se cunoaşte, pentru că interiorul este în restauraţie de peste 10 ani şi au făcut doar jumătate sau poate mai puţin. Şi era un frig! Dar chiar şi în condiţiile astea, doamna de la intrare a stat cu noi şi ne-a povestit o mulţime de lucruri despre mănăstire.

Tot în ziua aia (pe 31, în loc să dormim) am mai ajuns la Marginea, vestită pentru atelierele ei de ceramică, unde am intrat într-un atelier şi eu am stat vreun sfert de oră uitându-mă prostit la un olar cum făcea glastre. Boţul ăla de humă care se învârte e aproape hipnotic şi omul lucra cu o viteză fantastică, în mai puţin de 5 minute făcea o glastră de vreo 20-25 cm şi în final toate arătau exact la fel (deşi erau făcute absolut manual, cu un singur ghidaj pentru înălţime).

Tot pe 31 am ajuns şi la Salina Cacica, care este, la propriu şi la figurat, mult mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară. Când ajungi acolo arată ca orice mină, cam dărăpănată. Dar înăuntru găseşti două capele, una catolică şi una ortodoxă, cu tot cu icoane, un lac sărat, un teren micuţ de fotbal, toate săpate în sare. Astăzi exploatarea se face modern, inundând galeriile cu apă care apoi este dusă la o staţie de evaporare câţiva kilometri mai încolo. Dar se mai văd încă vechile puţuri din vremea când se lucra cu târnăcopul.

Ultimul obiectiv a fost un stejar de la Cajvana, de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Nu este foarte înalt şi era şi cam chel, fiind iarnă, dar trunchiul este enorm. Trei oameni cu mâinile întinse abia dacă am putut cuprinde o bucăţică din el, cred că e nevoie de vreo 8-9 să-l cuprindă tot. Şi toată lumea ne-a spus că pe vremuri avea o scorbură enormă (în care nu-ştiu-cine a crescut şi porci la un moment dat), dar azi s-a resorbit şi abia dacă mai putea intra un copil de-a buşilea în ea.

Întoarcerea (pe 3 ianuarie) a fost demnă de restul excursiei, pentru că pe 2 a început să ningă. Mai în glumă, mai în serios, am luat-o spre sud pe E85, cu gândul că dacă se înăspreşte vremea tragem la un motel şi mai vedem noi. Asta din cauză că începând cu 2 ianuarie văzuzem la Realitatea TV numai ştiri de genul "deci astăzi muriţi, aţi trăit voi până azi, dar azi sigur muriţi" (un fenomen numit "farmecul discret al isteriei"). Şi aiurea, că s-a mers perfect până la Urziceni, cu câteva mici zone unde viscolea peste şosea şi se depusese câte puţin. De la Urziceni încolo, e drept, s-a mers în coloană cu 30-50-70 km/h, după posibilităţi, dar în total am făcut 6 ore, nu cu mult mai rău ca vara.

Surpriza cea mai plăcută a fost că, într-adevăr, mâncarea asta nu îngraşă (după cum ne tot spuneau gazdele în timp ce eu făceam eforturi să nu iau şi a patra sarma). Neavând cântar la Solca şase zile, m-am suit pe cântarul de acasă pe 4 ianuarie aşteptându-mă să-l rup, dar chiar nu depusesem decât vreun kilogram şi ceva, iar de atunci am jucat fotbal de două ori şi am revenit la greutatea nominală.

Ce frumoasă este iarna!

Bucovina, bat-o vina

2008-01-09T12:13:00.000+02:00

Dacă era să ne luăm după semnalmente, Revelionul ăsta a început groaznic. Aveam o vilă rezervată în Arieşeni, judeţul Alba, şi pe 28 seara urma să plecăm cu trenul de noapte spre Cluj. De acolo mergeam cu nişte prieteni cu maşina. Numai că, chiar pe 28 după-amiază, am aflat că varianta Arieşeni a picat (un tras în piept à la Balcani). Şi deci ne-am pomenit noi cu bilete la trenul de noapte spre nicăieri, iar prietenii noştri plini de draci după ce pregătiseră excursia asta în amănunt, cu mulţi nervi şi timp cheltuit.

De aici, totul a mers însă din ce în ce mai bine. Printr-un noroc chior, am găsit o vilă de închiriat la Solca, judeţul Suceava (un pic la vest de Suceava, un pic la nord de Gura Humorului). Proprietarii vilei fuseseră, la rândul lor, traşi în piept în ultima clipă de nişte posibili chiriaşi şi deci toată lumea a răsuflat uşurată când ne-am găsit.

Dacă tot aveam bilete la tren şi dacă prietenii noştri erau deja în Cluj, am luat oricum trenul încolo. A fost haios la trenul de noapte, cu care îmi place mult să merg, dar nu prea se iveşte ocazia. CFR-ul mi se pare unul din cele mai bune servicii din România (deşi are şi el poveştile lui de groază). Dorm bine când mă leagănă trenul, dar de data asta m-am trezit pe la vreo două noaptea în nişte zgâlţâituri apocaliptice. Făcea urât trenul, turbulenţele de la avioane sunt nimica toată! Am încercat eu să mă calmez zicându-mi că probabil sunt eu buimac şi de-asta creierul exacerbează senzaţiile, dar ulterior am aflat că chiar există o bucată din traseu, după Braşov, unde şinele sunt foarte proaste. Dar am scăpat vii şi de data asta şi la 7:20 dimineaţa eram la Cluj.

De aici, după porcăriile şi cozonacul de rigoare la prietenii noştri acasă (doar eram încă în lumina Crăciunului), am luat-o cu maşina vitejeşte pe drumul european E576 prin Apahida - Gherla - Dej - Bistriţa - Pasul Tihuţa - Vatra Dornei - Câmpulung Moldovenesc - Gura Humorului - Solca. Dacă vă-ntrebaţi de ce am trecut şi Apahida în listă, este pentru că m-a distrat să trecem prin el, fiindcă mi-a adus aminte de cântecul lui Semnal M, Bal la Apahida.

Litera E din E576 probabil vine de la "E cel mai nasol drum din lume". Cred că şi-a căpătat statutul de drum european fiindcă leagă Transilvania de Bucovina, fiindcă din punctul de vedere al calităţii ar trebui inventată o iniţială nouă special pentru acest drum. Erau porţiuni de kilometri întregi unde drumul pur şi simplu nu avea bucăţi drepte, tot timpul erai cu cel puţin o roată într-o groapă. La un moment dat, maşinii din faţă i-a sărit capacul de la roată de la atât hurducat. Şi în condiţiile astea trebuia să mai depăşeşti şi camioane, pe serpentine. Când nu erau gropi, erau celelalte distracţii specifice drumurilor româneşti: câini, căruţe, maşini parcate, maşini care dau înapoi... Una peste alta, drumul n-a fost periculos nici o clipă, dar a fost extrem de tracasant (nu pot decât să-mi închipui cum i-a fost şoferului). A fost şi pitoresc, în zona Pasului Tihuţa peisajele sunt minunate, dar e greu să faci focus din cauza zgâlţâiturilor. :)

Va urma, dar până atunci iată şi câteva poze:

Bucureşti, zăpadă, parcări şi taxiuri

2008-01-09T11:17:00.000+02:00

În anul 2008, Bucureştiul este încă la mila Domnului. O iarnă bună este una în care ninge puţin, iar o zăpadă mare parcă ar fi a 11-a plagă a Egiptului, comparabilă în gravitate cu moartea întâilor-născuţi.

Am petrecut trei ierni grele în Boston şi niciodată nu mi-a fost dat să văd aşa mormane de zăpadă pe bulevardele mari. Om fi noi mai proşti de nu le putem dovedi? În Boston, soluţia era ca, îndată ce se prognoza câte o zăpadă mare, să interzică parcarea pe anumite artere mari din oraş, iar pe acelea le parcurgeau în permanenţă cu plugurile şi le menţineau curate. Pe străzile mici, ce-i drept, nu se putea intra întotdeauna, dar măcar puteai ajunge dintr-o parte în alta a oraşului la fel de bine ca şi vara. Şi sigur că în timp veneau şi camioanele care încărcau troienele şi le duceau undeva (nu apucau să se transforme într-o mocirlă neagră, acea soră urâtă a zăpezii).

De când cu zăpada, Bucureştiul a devenit o mare parcare. Cumva, printr-o conexiune care mie îmi scapă, dacă pe prima bandă sunt parcate maşini, iar pe a doua a dat plugul zăpada, rezultă că pe a treia poţi parca alte maşini. Şi aşa pe drumuri de 3 benzi + tramvai pe sens ajungi să mergi doar pe linia de tramvai. Dacă mai dă încă o ninsoare, probabil vom avea nevoie de vreo şase benzi pe sens ca să mai putem merge undeva (eventual ne învârtim toţi prin Piaţa Unirii). S-a gândit cineva să prevadă că nu are unde să lase maşina şi, în consecinţă, să o lase acasă?

Zăpadă sau nu, taxiurile nu mai vin la comandă. Ştiu pe dinafară 5-6 numere de companii mari, dar cam în 50% din cazuri, după un sfert de oră de stat la telefon, descopăr că în zone ca Vatra Luminoasă sau Timpuri Noi nici una din companii nu are maşini libere. Ştie cineva vreo firmă bună? Una care vine nu doar când nu e agolmeraţie, nu e zăpadă, nu e weekend şi nu sunt sărbători?

Bucureştiul a avut şi părţi frumoase de sărbători. De exemplu, decoraţiile de pe Magheru, cele care imitau fulgii de zăpadă căzând, au fost poate cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată. Şi ninsoarea a avut şi o parte bună: măcar vreo două zile, oraşul a fost imaculat. După care a început să iasă din nou la iveală faptul că nimeni nu-şi mai spală maşina. :-) Principiul, de o imbecilitate dezarmantă, este că "oricum se murdăreşte". Pe acest principiu, începând de azi nu mai fac duş.

The God Delusion delusion

2007-12-21T13:18:00.000+02:00

În altă ordine de idei, mi-am luat pe avion să citesc The God Delusion şi m-am enervat înfiorător. Atât de tare, încât cred că o să mă apuc să comentez pe marginea ei, probabil o să fac o pagină de web. Cartea, în esenţă, vrea să demonstreze că nu există Dumnezeu, dar rar mi-a fost dat să văd un text cu atâtea aberaţii, sofisme, comparaţii tendenţioase şi tertipuri de doi lei. Nu cred că am găsit un paragraf întreg cu care să fiu de acord. Practic, Richard Dawkins spune că „din cauză că nu-l putem vedea pe Dumnezeu în spaţiul fizic, din cauză că clericii nu reuşesc sau nu se preocupă să-i demonstreze existenţa, din cauză că în numele religiei s-au săvârşit atrocităţi de-a lungul vremii şi din cauză că Biblia este supusă şi ea erorii umane, rezultă că nu există Dumnezeu”.

Sigur, atei au mai fost pe lume, dar Dawkins e coerent, deştept şi carismatic şi, pentru o minte şubredă, multe din inepţiile pe care le spune pot părea adevărate, pentru că le spune foarte sentenţios. Deocamdată am citit două capitole, revin mai încolo ceva.

Poze din Hawaii

2007-12-21T13:07:00.000+02:00

Cu ceva (numai ceva...) întârziere, am pus pe internet pozele din Hawaii. Avem o grămadă de povestit pe marginea lor, dar pentru asta trebuie să daţi de băut. :) O să le adaug şi comentarii, dar numai după ce ne întoarcem în SF, iar între timp poate apuc să mai scriu câte ceva pe blog.

http://catalin.francu.com/Photos/

De exemplu, pe insula Maui am închiriat un Jeep Wrangler. Mare greşeală! El e construit cu intenţia să fie o maşină de teren, mai bărbătească, dar cred că s-au întrecut cu măsura. Răspundea foarte greu la comenzi, roţile parcă nu se curbau destul şi din cauza asta lua toate curbele foarte largi, iar acceleraţia cred că era prost reglată, fiindcă mi-a luat vreo două zile ca să învăţ să plec de pe loc fără scrâşnete de cauciuc. Nu avea nimic electronic pe ea, totul era mecanic, de la încuietori la radio şi la afişaje. Era decapotabilă, dar copertina se prindea al naibii de greu şi dacă n-o prindeai bine fâlfâia zgomotos tot drumul. Pot să înţeleg cum unii oameni gustă genul ăsta de aventură, dar nu eu. :) Pe Big Island am închiriat un Chrysler Sebring şi a fost mult mai mişto.

O experienţă improbabilă

2007-12-20T04:09:00.000+02:00

Un bar undeva prin Lipscani (nu vă divulg numele nu pentru efectul artistic, ci pentru că nu-mi amintesc, pentru mine Lipscaniul a fost dintotdeauna o mare nebuloasă). Eu şi un prieten bem câte ceva (eu un Irish coffee, în speranţa de a drege busuiocul, el fidel berilor lui) şi vorbim despre chestiuni filozofice adânci. E încă devreme, cel puţin pe alte fuse orare. Mă duc la baie şi când mă întorc îl găsesc vorbind cu un tip care până atunci stătuse singur într-un colţ. Îmi zice în engleză, "ia uite, tipul ăsta trăieşte în San Francisco". Mai mult din reflex zic, "wow, unde în San Francisco?" Zice, "North Beach, tu?" Zic şi eu, "Ashbury Heights". Şi mă întreabă pe ce stradă! Zic "Upper Terrace". Şi ştia de ea!

Ce şanse ai să intri într-un bar la întâmplare din Bucureşti şi să dai peste un concitadin din partea opusă a globului, dintr-un oraş de numai 800.000 de oameni?

Şi fiindcă asta nu era destul, după ce stăm noi trei vreun sfert de oră şi schimbăm generalităţi despre meseriile noastre şi ce facem noi în Bucureşti (tipul avea câteva zile de pierdut până la nunta unui prieten din Bruxelles), apare încă un tip care foarte nonşalant se bagă în discuţie, tot în engleză. Şi la ăsta se vedea de la o poştă că era tot american, fiindcă era de culoare, marca Bob Marley. Şi cu el am schimbat alte amintiri, despre Cambridge, Massachusetts, fiindcă tipul fusese la Harvard. Din păcate, ăsta era cam beat (chiar şi după standardele noastre), fiindcă ne-a luat cam jumătate de oră ca să aflăm cum îl cheamă şi era greu să-l convingi să se concentreze mai mult de două fraze pe acelaşi subiect. Şi am ţinut-o aşa, vreo două ore, în care mie încă nu-mi venea să cred că am dat peste doi americani din cele două oraşe în care am trăit eu în SUA, complet întâmplător, într-un bar oarecare din Lipscani. Asta în timp ce Bob Marley se dădea de zor la barmaniţă, care ar fi vrut să ne evite, dar nu avea cum, pentru că trebuia să treacă mereu pe la noi să ne aducă băuturi. Şi eram şi ultimii clienţi (cel puţin ultimii care nu adormiseră deja). O experienţă complet suprarealistă.

Asta cred că a fost, de departe, cea mai improbabilă noapte din viaţa mea.

"Numai în România se poate aşa ceva"

2007-11-20T10:06:00.000+02:00

Avem telefonul fix deranjat de o săptămână. Au tot promis că-l repară (pot verifica pe internet stadiul reparaţiei) şi azi cică trebuia să meargă. Şi o laie, tot nu merge. Am şi sunat la AT&T să-i ameninţ că-mi închid abonamentul şi precum se vede i-a durut fix în cot.

Cel mai mişto e că avem şi abonament de mobil, tot de la AT&T. Şi acolo problema e alta: sun pe cineva, sau mă sună cineva, şi cam 75% din convorbiri se întrerup în 10 secunde. Cumva, în patria comunicaţiilor, Silicon Valley, AT&T reuşeşte să ofere semnal mizerabil. Şi deci dăm peste $100/lună pe telefon şi nu putem comanda o pizza sau suna la ambulanţă dacă Doamne-fereşte păţim ceva.

Să mai prind eu pre vreunul căruia îi pute România. Na, că toată planeta pute, unde o să vă duceţi?

Despre fluidizarea traficului în Bucureşti

2007-11-16T20:09:00.000+02:00

Tocmai am citit o ştire despre măsurile pe care Ministerul Internelor vrea să le ia pentru fluidizarea traficuluiîn Bucureşti. Practic, măsurile spun "da, ştim că tot oraşul arde şi noi vom pregăti o pipetă întreagă şi plină cu apă!". Nu zic, sunt măsuri care nu strică, dar nici nu vor ajuta prea mult, pentru că nu atacă adevărata problemă.

Nu zic că le ştiu eu pe toate. N-am făcut Facultatea de Fluidizarea Traficului, dar am trăit ani de zile în două oraşe importante din SUA, care este o civilizaţie a şoferilor, şi n-am văzut niciodată problemele de trafic din Bucureşti. Eu cred că esenţa problemei este că spaţiul ocupat de o maşină trebuie să coste, nu are cum să nu coste. În San Francisco, dacă sunt două case identice una lângă alta, una cu garaj şi una fără, chiria pentru prima va fi cu $150/lună mai scumpă. Iar dacă închiriezi casa fără garaj, poţi parca maşina pe stradă, gratuit numai între 18:00 şi 8:00 şi numai dacă găseşti loc (eventual la 3-4 străzi distanţă). Şi rişti să treacă unul pe lângă tine şi să-ţi ia oglinda (pe strada noastră, care e mai îngustă, văd nu ştiu câte maşini cu oglinda spartă). Sau poţi închiria un loc într-un lot de parcare de cartier, care va costa peste $100/lună. Şi de acolo îţi cari cumpărăturile cu cârca până acasă. Locul de parcare din faţa casei sau a blocului nu este un dat de la Dumnezeu şi dacă îl marchezi cu vopsea nu devine al tău.

Din punctul ăsta de vedere, esenţa soluţiei este descurajarea bucureştenilor de la a mai cumpăra maşini. Cum? Ridicând costul de staţionare a unei maşini în oraş. Încurajarea transportului în comun este un lucru ecologic şi trebuie făcut, dar să fim serioşi, nimic nu este mai comod decât să ieşi din casă şi să te sui în maşina ta, cu scaunul tău şi cu muzica ta. Ecologia nu există la români. Singurul argument care îi poate convinge să nu folosească maşina este banul.

Cred că, pe lângă pipeta cu apă, ar trebui luate şi nişte măsuri ne-puerile. Uite cum au făcut americanii (şi dacă americanii se pricep la ceva, se pricep la trafic):

Parcarea pe trotuar este interzisă. Oraşul este pentru pietoni, nu pentru şoferi. Acolo unde trotuarele sunt prea late, Primăria poate decupa din ele ca să creeze locuri de parcare, cum s-a întâmplat în sectorul 3. Dacă permiţi pur şi simplu parcarea pe trotuar, şoferii vor parca până în buza clădirii.
Pe fiecare parte a unei străzi, parcarea este interzisă timp de două ore pe săptămână. În America, măsura există pentru a permite maşinilor de spălat strada să treacă şi să aspire. La noi, măsura ar fi bună ca să nu mai existe atâtea hârburi cu roţile topite în asfalt, precum şi ca să creeze o grijă în plus în privinţa parcării pentru şoferi (vorbesc foarte serios).
În tot centrul Bucureştiului, locurile de parcare de la bordură trebuie să coste. În San Francisco, parcarea costă cam $2/oră. Locurile de parcare sunt delimitate şi fiecare are un mic aparat unde introduci monede. Când îţi expiră ceasul, aparatul clipeşte foarte vizibil (şi teoretic este ilegal să-l realimentezi). Există nenumăraţi angajaţi publici care se plimbă cu nişte maşinuţe mici prin oraş şi dau amenzi maşinilor parcate lângă aparate care clipesc. O altă categorie de locuri de parcare sunt cele gratuite, dar cu limită de timp (două ore).
Parcarea în loturi de parcare costă de rupe, începând de pe la $5/oră şi trecând de $10/oră vineri sau sâmbătă seara. De ani de zile mă mir că nimeni nu construieşte parcări în centrul Bucureştiului, când evident cererea este enormă. Dar cât timp există alternative, evident nimeni nu va da banii pe parcare. Din cauza asta parcările nu generează suficient profit cât să justifice cumpărarea unui lot de pământ. Dacă facem alternativele ilegale, lumea va parca în parcări. Multe din loturile din San Francisco sunt atât de înghesuite, încât tu laşi maşina la intrare şi ţi-o parchează un valet (căruia îi mai laşi $1 bacşiş).
Nici o clădire nu primeşte autorizaţia de construcţie dacă nu garantează locuri de parcare pentru numărul estimat de locatari sau clienţi. S-a dus demult vremea când puteai cumpăra un teren ca să faci o bancă, un bloc sau un magazin. Acum trebuie să construieşti un magazin în colţul terenului şi o sută de locuri de parcare în rest, sau faci parcare subterană sau supraetajată. Din câte ştiu, există o lege în sensul ăsta pentru case particulare, dar în centru nu casele sunt problema, ci spaţiile comerciale şi birourile.
Oprirea în intersecţie se pedepseşte cu ridicarea carnetului pe timp de un an. Ca să detaliez: fiecare intersecţie este delimitată cu dungi albe în cele patru direcţii (sau câte sunt). Dacă ţie îţi stă roata în timp ce încalci, fie şi cu o palmă, chenarul alb, îţi pierzi carnetul timp de un an. Sau 500€ amendă, sau orice de care să-ţi fie mai frică decât de dracu'. În San Francisco, am prins şi eu trafic, am stat la unele semafoare de 3-4 ori, dar niciodată nu am văzut vreun ambuteiaj. Niciodată nu am pomenit ca vreuna din străzi să fie libere, dar să nu poţi circula pe ea pentru că sensul perpendicular a blocat intersecţia. Înainte să intri în intersecţie, te asiguri că dincolo de ea ai loc de o maşină.
Corelarea semafoarelor, sistarea lucrărilor şi construcţia unei centuri sunt de importanţă absolut secundară. Foarte des, pe străzi de trei benzi din San Francisco, una singură este disponibilă, pentru că pe una se lucrează, iar pe cealaltă sunt parcate camionete de curieri, camioane de marfă, şoferi imbecili care pun avariile. Cu toate astea, pe singura bandă existentă se merge foarte bine. De ce? Pentru că nu există atâtea maşini încât să se blocheze strada. Lucrările sunt un lucru bun şi trebuie făcute (evident, nu simultan pe toate străzile dintr-un cartier). Referitor la corelare, foarte des plec de la un semafor şi îl văd pe următorul cum tocmai se face roşu. Dar nu mi-a luat niciodată două ore ca să ajung între două puncte din San Francisco.

Probabil că milioanelor de şoferi şi şoferiţe n-o să le pice bine dacă le spui că măsurile luate pentru fluidizarea traficului se rezumă tocmai la descurajarea condusului. Dar suntem 10.000 de bucureşteni pe kilometru pătrat şi nimic altceva nu o să ajute. Şi nu vorbesc doar de nişte măsuri naziste, ferească Dumnezeu. Îi doresc oricui să aibă o maşină, să-şi poată face cumpărăturile în condiţii civilizate, să poată merge la munte sau să se ducă la spital dacă are o urgenţă. Dar dacă vrei să scoţi maşina pe stradă, trebuie să înţelegi că astea sunt costurile reale.